Astăzi este mare sărbătoare, ziua în care îl cinstim pe Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, cel care, prin jertfa sa, a devenit primul martir al creștinătății.
Sfântul Ștefan ne-a lăsat cea mai frumoasă lecție: a demnității, a curajului, a încrederii în adevăr. Nu a făcut pe plac oamenilor din teamă de a nu pierde cine știe ce statut vremelnic; a predicat învățătura Mântuitorului și nu s-a temut de ce-i pot face oamenii, a ținut mai mult la adevărul sufletului său decât la ce părere au oamenii.
Ștefan nu s-a îndoit de valoarea lui, valoare confirmată și de ceilalți apostoli - faptul că l-au ales pe bărbatul plin de credință și de Duhul Sfânt, cel dintâi dintre dânșii, puternic în faptă și în cuvânt, care întărea pe credincioși în credință, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, arată clar vrednicia lui.
Ștefan a avut curajul să spună adevărul și să și-l asume.
Iar pentru că adevărul și puterea de a-l rosti îi întărâtă mereu pe cei slabi, zavistnici, pe cei răi și neputincioși, era firesc să se ridice împotriva lui. Așa se întâmplă cu cei lipsiți de caracter: mușcă din cei pe care nu-i pot ajunge. Mai mult, Faptele Apostolilor ne spun că l-au acuzat de ceea ce ne temem toți: că ne scoate din zona de confort, că strică obiceiurile: „va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise” (Fapte 6, 11-14).
O, cât de ușor putem înțelege! Cât de ușor putem înțelege lașitățile comune, cele de fiecare zi!
În fața detractorilor, Sfântul Ștefan a spus adevărul, a avut curajul să se împotrivească. Deși i-a mâniat pe cei răi, care „scrâșneau cu dinții asupra lui”, a avut tăria de a nu-i lua în seamă, de a nu pleca urechea la cei care încercau să-l intimideze. Asta face un om puternic: nu se coboară la nivelul celor care îl înjosesc, ci se ridică deasupra lor.
Numai persoanele nesigure își construiesc „puterea” prin a insufla frică, prin zvonuri și prin invadarea granițelor celorlalți. Numai cei slabi și incompetenți își suplineasc lipsa de forță reală prin răutate. În fond, sunt slabi și biruiesc vremelnic - și doar aici, pe pământ.
Uneori, mai puțin sângeros decât au făcut-o ucigașii lui Ștefan: făcându-i pe ceilalți dependenți, în mod imaginar, de fricile lor, de teama de a ieși din zona de confort, controlându-i și câștigând influență. Dar adevărul iese la iveală. Mereu.
Ștefan a biruit, deși a fost ucis cu pietre. Domnul l-a încununat. Fie să-i urmăm exemplul: să câștigăm statut real prin propria tărie în fața slugilor răului; să nu acceptăm mici dependențe toxice de oameni care pretind că ne vor binele, dar care, în fond, vor doar să ne controleze; să nu acceptăm în preajma noastră gardieni geloși, care ne pot face prizonieri ai sforăriilor fricii, oameni ce ne țin mici și nu ne lasă să fim mari!
Ștefan n-a ales comoditatea, ci curajul. El nu s-a micșorat, deși cei mici au încercat să-l facă mic și , fizic, au reușit: „și-au astupat urechile și au năvălit asupra lui”, l-au scos afară din cetate și l-au ucis.
Ștefan nu s-a răzbunat, ci, văzând micimea lor, s-a rugat pentru ei, pentru neputința lor, pentru nevoia lor de validare prin intimidare, prin control, prin rău...
Să fim ca Ștefan măcar simbolic - mai putem, oare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu