Înțeleg în fiecare zi tot mai mult din ceea ce-mi spune sufletul meu.Vorbește continuu, face o hărmălaie de nedescris, e gălăgios și neliniștit, locvace chiar și-n clipele de mari tristeți, dar am început să-i pricep bine de tot glasul, deși .... O, Doamne, sunt atâția ”deși”!...
Eu, cea rațională și mereu în banca mea, nu sunt de acord cu el mai niciodată, căci se dezlănțuie zbanghiu și adolescent, în ciuda evidențelor și-a anilor, care-ar fi trebuit să-i dea înțelepciune.
Dar n-am ce să-i fac, e ca un cal nebun, se smucește din căpăstrul de interdicții prudente pe care i-l pun în fiecare dimineață și-o ia la goană, răsturnând reguli, rețete și promisiuni făcute mie însămi abia cu o seară înainte. Îl cert și-l pun la colț de fiecare dată când mă-ntorc acasă și reiau, în minte, sirul erorilor pe care le-am comis, înșelată de glasul poruncitor al sufletului meu, care face ce vrea, nu ce trebuie.
O iau de la capăt cu exasperare, cu hotărâri noi, cu strategii care mai de care mai eficiente în a mă proteja, în a-mi da imunitate în fața năvalei de sentimente care-mi cărăbănește pe umeri toată greutatea pământului, dar știu că o clipă, o clipă numai și-o privire sunt de-ajuns să mă abat din nou de la ce mi-am propus...
Și iarăși îmi bubuie-n urechi vocea sufletului meu care, de la o vreme, odată cu inima mea bătând nebunește, parcă nu-mi mai aparține doar mie...
Ce dacă peste câteva zile voi plăti un nou tribut implacabilului vieții acesteia, care pentru femeia orgolioasă din mine nu va mai fi niciodată la fel?... Ce dacă știu că după ziua de miercuri nu mai am dreptul să sper la absolut nimic, căci ar fi absolut absurd, într-o lume de femei frumoase și tinere, mereu disponibile?
Sufletul meu e nebun și adolescent și nu vrea sa-nțeleagă că nu se poate înseamnă chiar nu se poate. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu