Octombrie-a debutat în lacrimi reci de ploaie vrăjmașă, de parcă cerul s-ar fi mâniat pe omenirea încremenită în răutăți. Și-ar avea toate motivele să se mânie, căci în ultima vreme suntem din ce în ce mai răi unii cu alții, mai necruțători, mai categorici în ideile noastre fixe că avem întotdeauna dreptate.
Nu mai cruțăm pe nimeni, judecăm inflexibil pe toți, fără milă și fără iubire, nu mai găsim în inimi niciun locșor cald pentru ceilalți, nu mai avem o vorbă bună pentru nimeni. Nu ne interesează decât ce simțim și credem noi, nu ne pasă decât de ce vrem și ce ne place nouă... Atât de trist și atât de păcat!!!
Sunt un om care nu poate trăi fără prieteni. La propriu. Îi idealizez, îi cred cei mai buni și mai frumoși de pe fața pământului, sunt capabilă să-i iubesc până peste marginile rațiunii și să le fiu devotată până la ultima fărâmă de suflet. Le cer totul pentru că le dau totul. Toată inima mea, fără rezerve. Când sunt în pericol, îmi pierd pământul de sub picioare, când îi rănește cineva le simt tristețea ca și cum ar fi a mea, când suferă, mi se năruie lumea de durere, de parcă eu aș fi cea îndurerată.
Și când constat că ei, orice-aș face eu, nu îmi răspund la fel, descumpănirea și consternarea mea nu le doresc nimănui!... NU știu să reacționez  la nepăsare și la ostilitate decât cu tăcere sau cu lacrimi îndurerate...
Soarele acestui sfârșit de octombrie pentru mine nu mai încălzește la fel ca pentru toată lumea. Sunt tristă, pentru că simt că îmi pierd un prieten, cel mai drag prieten, cu care-am împărțit și bune și rele, care credeam că-mi știe inima cel mai bine și nu se poate înșela în privința mea niciodată...
Sunt tristă pentru că un om pe care-l iubesc și-l admir, și-l credeam -și încă mai mai încăpățânez să-l cred!- cel mai bun de pe fața pământului și sunt mândră că e prietenul meu, care-a fost alături de mine mereu și m-a ajutat enorm, nu-mi mai vorbește...
Mă pedepsește cu tăcerea, cu afișata nepăsare și cu ostilitate pentru că sunt om și nu-mi pot opri pornirile inimii sau ale gurii, pentru că îndrăznesc să spun ce-mi trece prin cap când sunt necăjită, pentru că ... Pentru că așa crede el că e drept, bine sau necesar...
Și eu trebuie să-i accept tăcerea, să-i respect alegerea și să învăț să nu-mi mai fie fizic rău de fiecare dată când trece pe lângă mine și nu exist... De fiecare dată când nu-mi vorbește, ca și cum n-aș merita atâta efort... Și e prietenul meu cel mai bun!!! Doamne, cum să mai înțeleg eu lumea și cum să mă obișnuiesc cu alcătuirea asta a ei de nesuportat???
Octombrie se încheie senin, cu un cer azuriu luminat blând de soarele care ne rabdă pe toți și ne așteaptă luminarea inimilor, iar noi tot mai zăbovim, de parc-am avea o eternitate de trăit pe pământ...