Femeile...

Mă uit, ca toată lumea, la serialul care romanțează povestea lui Soliman Magnificul. Nu mă consider deloc superioară miilor de spectatori din categoria gospodine, pensionare etc și recunosc că motivațiile mele sunt aceleași ca ale tuturor: somptuozitatea decorurilor, a costumelor și-a bijuteriilor, interpretarea uneori excepțională a actorilor turci, fascinația timpurilor îndepărtate și a unor obiceiuri barbare, uneori rușinata plăcere filologică de  a recunoaște cuvinte din limba noastră și mai pot adăuga încă alte vreo câteva.

Pe lângă povestea comercială, mă surprinde capacitatea turcilor de a evidenția profunzimile sufletului uman, ceea ce mă face să-i privesc cu mai mare respect și să-mi pun la îndoială, încă o dată în plus, superioritatea infatuată de european civilizat, cică.

N-ar fi pentru prima dată, de altfel, căci de când am fost în Turcia și-am început să-i cunosc pe turci la ei acasă -fără pretenția de aprofundare a fenomenului - mi-am dat seama că atitudinea noastră superioară, tendința îndătinată de a ne crede buricul pământului și autosuficiența, specific românească, n-are niciun temei, ba, dimpotrivă, ar cam putea să ne dea motive să roșim printr-o comparație sinceră. 

Îmi dau seama că încă avem multe lucruri bune de învățat, dar n-o facem din nu știu ce păcătos de orgoliu național, de neînțeles pentru mine, de vreme ce le-am împrumutat nu doar cuvintele și bucatele, dar mai ales multe dintre obiceiurile negative... Și-atunci de unde atâta orgoliu pe noi??? Încă unul dintre misterele care ne trag în jos ca nație, presupun și eu, ca românul imparțial... :)

Acum mă uit la televizor și, într-una din scenele din serial, văd o femeie, sultana Roxelana, într-o situație în care am fost, suntem sau vom fi, poate, multe dintre noi, femeile: simte că începe să îmbătrânească și știe că și-a pierdut bărbatul, singura măsură a validității ei în fața vieții. 

Mă uit la o femeie care luptă din toate puterile cu inevitabilul și ireversibilul unei crude realități: inima bărbatului ei, posesiunea ei de până atunci, așa cum o socotea, în semeața ei inconștiență, nu-i mai aparține. Mă uit cum se bucură că i-l ia celeilalte, că-i face un rău celeilalte, care, din capriciile domnului și stăpânului ei, e acum preferată - o victorie smulsă cu sacrificii, o falsă victorie, căci orice victorie asupra inimii e inutilă și stearpă.

Mă uit la o femeie, cealaltă, iubita ”cea nouă”, care iubește și cerșește îndurare pentru o greșeală, îndurare pe care-o primește doar în ceea ce privește viața, căci Roxelana e generoasă, d edata asta, n-o uccide. Dar ce victorie amară! O victorie care nu valorează mai nimic, căci își pierde omul iubit și, odată cu el, speranțele, și motivele bucuriei, și sensul pentru care să mai vadă, în fiecare zi, soarele... 

Mă uit la două femei care luptă pentru același bărbat, neînțelegând că au pierdut, de fapt, amândouă... 

Schimb de replici între rivale: ”iubirea le aparține celor ce pierd, căci inima lor continuă să iubească mereu”, spune amanta.  ”Asta e consolarea celor ce pierd, recunoaște că am învins!”, răspunde soția... (Minunată cronică de film, îmi zic în mine, să-ți fie rușine!!!, dar nu mă pot abține, replicile sunt delicios de patetice, iar eu sunt, ca orice femeie, sensibilă la chestii din astea, patetice... Zâmbesc vinovată: iartă-mă, Mona, știi tu de ce!... )

Nu pot să nu fac amare reflecții: Iluzorie victoria șiretei Roxelana, iluzorie victoria resemnată a celeilalte, iluzoriu tot...

Și toate, din cauza slăbiciunii noastre în fața bărbaților... Căci și atunci, în vremuri barbare și sângeroase, și-acum, în timpuri mai pașnice și mai civilizate (se pretinde), femeia e tot la cheremul lor, victoria ei înlăcrimată e tot umilință, tot iluzie.

Ca și alte multe, nenumărate femei, m-am iluzionat și eu să cred în iubire și-n visate victorii recompensate cu trofeul inimii unui bărbat pe care, din subiective motive și absurde rațional - căci ce nu-i absurd în tărâmul inimii? - l-am iubit sau am crezut că-l iubesc, într-un moment sau altul al existenței mele.

Mereu am luptat pentru utopia iubirii împărtășite la fel, de fiecare inimă, cu toată puterea ființei mele perseverente și devotate. Mereu am fost o încăpățânată: în utopii, în convingeri, în speranțe. 

M-am încăpătânat să mă agăț de iluzii, deși bunul șimț elementar îmi spunea că e o greșeală, m-am avântat pe drumuri care, de departe se vedea că nu duceau nicăieri, m-am străduit mereu, cu efect păgubos și autodistructiv, să mă număr printre învinșii previzibili ai cauzelor pierdute din start, pe care toată lumea le vedea astfel, numai eu, din nu știu ce demon interior îndărătnic, nu le sesizam evidențele și mergeam cu îndărătnicia și încrederea în ceea ce mi se părea mie, până-n pânzele albe. 

Am pus în slujba lor toată energia de care eram în stare, până la extenuarea cu lacrimă de umilință, am luat în piept toate morile de vânt și-am pierdut, cu consecvență, toate bătăliile pe care, cred, niciun om relativ normal nu le-ar fi dat și-am făcut, de fiecare dată, absolut tot ce puteam pentru orice tâmpenie care-mi popula, obsesiv, sufletul. Până când nu se mai putea face nimic, chiar nimic, până când toate porțile, încă de la început închise, își urlau la mine evidența.

Portret demn - conștientizez- de patologii complicate din domeniile psihiatriei.

Nici acum n-am reușit să înțeleg ceea ce e de neînțeles decât ca o glumă proastă a vieții: nu există perfecțiune, nu există echivalența totală în sentimente, nu există doi oameni care să se iubească la fel, orice-ar fi. Întotdeauna va exista diferența. Consolarea e ridicolă, dintr-un punct de vedere obiectiv, așa că n-o am, pe niciun plan. Nici nu cred că am inventat roata. Fiecare convingere la care-am ajuns va fi demolată, foarte probabil, de alte nesăbuințe, căci nu ne-nvățăm minte niciodată cei făcuți din asemenea bizar soi de aluat.

Nu cred în superioritatea femeii, Dumnezeu știe că am văzut femei care m-au făcut să-mi fie silă că avem același gen, femei lipsite de scrupule, care, orbite de individualitate și de egoism, sunt în stare de gesturi rușinoase, de toată jena, dar știu sigur că, în ciuda tuturor minusurile lor, femeile pot face gestul autorenunțării la inima lor deplin și fără rezerve, cu totul altfel decât bărbații.

Femeile folosesc un singur verb în domeniul complicat și irațional al inimii: a avea. A avea praf, a avea vânt, a avea inconsistență și netrăinicie, de fapt, căci ce altceva e iubirea unui bărbat, decât o mare iluzie?

Niciodată un bărbat nu iubește mai mult decât o femeie, pentru că acel dram de sensibilitate și îndărătnicie dementă, dublate de un spirit de autosacrificiu paradoxal, nu-l posedăm decât noi, femeile...

Ne naștem cu el și ne nevoim astfel până la ultima suflare, chiar dacă reușim, unele dintre noi, să-l ascundem mai mult sau mai puțin vizibil...

Ei mai păstrează câte ceva pentru ei, noi ... nu suntem în stare. Și nu-i niciun motiv de autosuficientă mândrie, chiar deloc. Să ne fie rușine!