Mi-a fost dat, de vreo câteva ori, să mă aflu vinovată de judecată nedreaptă a faptelor celorlalți după gândul meu înveninat vremelnic de vreo părere sau de vreo înțelegere greșită a realității, așa cum mi s-a întâmplat, de foarte multe ori, să fiu supusă judecății nedrepte a celor din jur. Și m-a durut, de fiecare dată, rău. Cu lacrimi, cu tristeți de multe zile, cu inapetență de... viață.
M-am necăjit acum câteva zile tare de nedreapta judecată a unui prieten, m-am necăjit mai ales de insistența în a nu mă crede și a-mi suspecta gesturile și vorbele și sufletul de viclenie, de lumească lașitate în a-mi recunoaște greșelile, de micime sufletească... Și asta nu pot s-o sufăr, orice-ar fi, pentru că detest minciuna aprig și înverșunat, ca una ce-am fost de-atâtea ori victima minciunilor, care mi-au clătinat temelia lumii...
Azi, Dumnezeu mi-a arătat încă o dată că mă iubește, căci a făcut ca lucrurile să se aranjeze în așa fel, încât să se dovedească adevărul spuselor și-al sufletului meu, fără ca eu să mișc nici măcar un deget în sensul ăsta.În cascadă, chiar în fața ochilor mei... Providența! :)
Dar, ciudat, cum simt că întâmplarea de azi n-a șters nimic din dezamăgirea pe care-am simțit-o când am înțeles că nici pentru oamenii cei mai dragi și cei mai aproape de sufletul meu, cuvântul meu nu e de-ajuns. Mai ales atunci când oamenii aceia mă cunosc cel mai bine, când știu că nu le-aș putea face niciodată vreun rău, cel puțin nu conștient, cu voie...
Și n-am putut să nu mă gândesc și azi, ca și atunci, că neîncrederea vine din egoism și trufie, căci numai ele te împiedică să vezi limpede cu inima și adevărul celuilalt, nu doar adevărul tău... Și, da, poate c-am judecat iar după dreptatea inimii mele, poate c-am așteptat iar de la ceilalți ceea ce eu știu că pot da...
Am constatat, în vremea din urmă, că toate le pot ierta, căci nimic nu e de neiertat pe lume. Cu atât mai mult oamenilor pe care-i iubim și-i apreciem necondiționat, în ciuda faptului că ni i-am dori mai puțin încrâncenați și categorici, mai puțin orgolioși și inflexibili... Dar asta-i, deja, altă poveste, poate inutil de gândit la ea.
Ziua de vineri se duce ușor, așa cum se duc și toate ale ei: surprize neplăcute, dezvăluiri inutile, orgolii, mâhniri și iertări... Se duc toate, se lasă liniștea și gândurile se spală de toată povara.
Dar urmele cuielor rămân, vii și dureroase ca și rănile înseși...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu