autoportret pe-o amintire cu păpuși...

E uneori ca o avalanşă de tristeţe și de frici, ca un iureş care nu duce nicăieri, poate doar spre hău... și fata cu ochii ca ai păpuşilor de porţelan nu se odihneşte decât făcând ceva- azi descifrează interogativele parțiale.
Uneori nu-şi mai simte inima decât ca relicva unor eșecuri de percepție a realității.  În zilele acelea nu plouă niciodată. Creioanele au mai multă materialitate ca niciodată, sunt galbene şi albastru cobalt, se ascut greu şi lasă pe coala albă un scrâşnet surd, când trasează liniile din ce în ce mai groase şi inelegante.
Prin minte i se insinuează amintiri din alte vremuri, duse de mult, odată cu păpușile...
Are 15 ani, părul i se rostogoleşte pe frunte fără nicio noimă, firele lucioase cu care se jucase până era gata să meargă la şcoală, răsucindu-le pe după deget, bând laptele din sticlă, pe capul podului de ciment rece din faţa curţii o nemulţumesc şi acum, deşi lupta cu râzvrătirea lor e pierdută demult, iar ea o ştie.
Are capul plin de fluturi galbeni, cu aripile prăfoase, desenate bizar şi simetric cu un contur ca de tuş negru, catifelat şi bluză largă, inconsecventă.

Aplecarea abia perceptibilă a spinării asupra colii albe anticipează  veghea viitoarelor nopţi în camera cu pereţii vopsiţi în galben pai. Din tabloul de pe perete îi privesc, împietrite, veghea nimfe înveşmântate în violet şi trandafiriu, lângă un izvor a cărui curgere o aude aievea, de câte ori i se opresc ochii rotunzi, de păpuşă de porţelan, asupra scenei bucolice, încremenite pe vecie de imaginaţia plată a unui pictor necunoscut.
Toate siluetele statuare ale fetelor sunt surprinse într-o postură stranie, una strecurându-şi piciorul cu pielea ivorie în apele învolburate, alta ridicând un ulcior fără îndoială greu şi plin, probabil pregătindu-se să-l poarte pe umăr, cea cu părul de aur zăcând în iarbă şi dezvelindu-şi dantura într-un zâmbet spre nicăieri sau dezvelindu-şi provocator un umăr dintr-o rochie de un albastru azuriu  şi tot aşa... Frumusețea lor o umple de nostalgie, căci speră că va fi ca ele când va fi mare... E încă una dintre nopțile în care sufletul, de prea mult, nu se poate duce la culcare. Speră că va fi fericită cu logica infailibilă pe care ți-o dă inconștiența, visează la rochii vaporoase și la plecări la București, la Institutul de teatru și visele cu ochii deschiși îi fâlfâie aripile de speranțe-  fluturând galben peste genele ce ascund ochii mari, de păpușă de porțelan... Doar ei vor rămânea, la fel de mirați, peste timp...
E și acum una din nopțile acelea de singurătate în care stai de vorbă tu cu tine, dar din visuri n-a mai rămas decât puful aripilor galbene care s-au strivit în banala și urâta realitate pe care realizează c-a trăit-o, cu inconștiența de-acum nescuzabilă, căci nu mai are de mult 15 ani...
Acum e doar o noapte în care-și pune întrebări, că tot studiază logica erotetică, dar fără prea mult succes în a găsi răspunsuri.

Răspunsurile se află dincolo, înapoi înspre părinți și strămoși, între greșeli făcute de alții, între greșeli inevitabile pe care le-a făcut ea din naivitate și nerăbdare, din foame de viață, de dăruire, de iubire...

Povești despre oameni, peste tot. Nu înțelege mai nimic, încă nu e vremea.  

Știe doar că se lucrurile se întâmplă indiferent de ce vrea ea, că toate cad în derizoriu în lumea oamenilor, că nimeni parcă nu mai are nimic sfânt în vremea din urmă, că toate promisiunile se uită... Oamenii, ca niște copii mari, fac greșeli și le lasă nerezolvate, se iubesc și-apoi, dintr-o dată și fără explicații, fără trăinicie, se plictisesc de prea mult bine și frumos și mint, înșeală, calcă în picioare, în mod inexplicabil, jurăminte și suflete și continuă în greșeli, ca și cum le-ar fi luat, dintr-o dată, cineva mințile...  Apoi defilează grotesc, fără pic de rușine, cu înfrângerile lor măsluite-n victorii de toată jena. 

De ce? nu știe nimic, doar propriile greșeli, pe care,  de-atâtea ori a încercat să le rezolve singură, uitând că pentru asta e nevoie de doi, mereu de doi, unul e prea singur și neputincios, ecuația n-are soluție...

Mereu s-a mulțumit cu mai puțin, a acceptat mai puțin decât și-a dorit, dintr-un soi de bizară și autodistructivă umilință, a zis că trebuie să meargă și-așa... Privind în urmă, nimic n-a mers.

Regretele, inevitabile, sunt și inutile. Că, orbită de aparenta frumusețe exterioară a unui om, ca fluturele de lumina orbitoare a lămpii, nu i-a văzut interiorul sufletului și s-a sacrificat inutil, pentru un om inapt s-o înțeleagă, s-o aprecieze, să-i aprecieze bunătatea, toleranța și puterea de a ierta...

Că n-a vrut să accepte ceea ce acum e evident: urâțenia și meschinăria intereselor, micimea...impotența sufletească. 

Că s-a încăpățânat să salveze ceva ce nu merita salvat, în ciuda tuturor evidențelor, că s-a ascuns după gura lumii ca să-și maschezi incapacitatea de a accepta că a greșit, c-a ales rău și că nu se poate să meargă mai departe, cu acest soi nefast de oameni, decât spre risipă... 

Că NU I-A TRECUT VREODATĂ PRIN CAP că ar fi putut să ceară mai mult, că merita mai mult, că s-a mulțumit cu mai puțin, că a irosit ani, cei mai frumoși, cei mai frumoși pentru că erau ai tinereții, că a fost atât de nesăbuită și de lipsită de tărie... Regretă degeaba, ca proștii, dar e o obișnuință a creierului, de care se va dezbăra  greu. 

Ani întregi  a crezut că inima nu poate da altcuiva din comorile ei, și-acum înțelege, vede că nu-i așa, că setea ei de dat e la fel de nepotolită ca-ntotdeauna... Cică e prea târziu, n-o mai vrea nimeni, spune puful aripilor de fluturi care i-au mai rămas pe genele plecate peste ochii de păpușă de porțelan, înlăcrimați... 

He-he, inima, ce pământ fără de apă, răcnindu-și drepturile!... Îi vine să strige ceea ce simte, dar nu poate de rușine... Nu poate spună, acum când s-a trezit din ignoranță, când presimțe din nou miracolul, de data asta condimentat cu maturitatea anilor și-a dramului de înțelepciune pe care ți-l dă experiența,  că vrea cu disperare să i se răspundă, că vrea să se poată... 

Deși, cică, nu se poate! Din motive externe, care țin de terți, și din motive interne, care țin de chipul de lut șubred, pe care-l poartă.  

Oricum, de ani de când degustă resemnarea, a băgat la cap că, de fapt, nu va obține nimic, că nu se poate lupta cu starea de lucruri( prejudecăți, realități, totuna!) care urlă la ea: baga-ți mințile-n cap, fii rezonabilă, fii realistă și vezi-ți lungul nasului!

Ce dacă simte că inima i se face fluidă în fața unui om bun și sensibil, generos și onest, frumos și pe dinăuntru, nu doar pe dinafară, atâta timp cât știe și că ei nu-i este și nu-i va fi îngăduit niciodată? Se mai revoltă în fața oglinzii din baie, lipăind cu tălpile ude pe covorașul albastru cu motive grecești, dar ,la naiba!, ea trebuie în continuare să plătească pentru c-a fost tănără, naivă, slabă și proastă de bună, pentru c-a iubit și-a luptat cinstit, chiar până peste limitele rezonabilului, pentru că Don Quijote n-a fost doar un reper livresc, ci un fel de model comportamental... 

În fine, ce mai contează asta acum, nu-i pasă oricum, nimănui... Ce rost au toate întâmplările astea bizare cu gust amărui, încă nu știe- zice încă, dar, de fapt, știe că n-o să știe niciodată.

Nu-i elegantă lamentația și nici constructivă, așa că... să-i dea zor cu interogația, mai sunt destule pagini de scris... Oricum, nu poate accepta că viața e o imensă bătaie de joc, așa că... mai bine, lasă...

Certitudinile vin prea târziu, sentimentele cu rost, pentru cine-ar merita, te irosesc și te-ndurerează  pentru că n-au cum să primească răspuns și sapă mereu o sfâșiere în aripile din vis de proporții demente și insuportabile. Măcar în vis fluturii trebuie să rămână galbeni.