Atâta risipire în aurul frunzelor ultimelor zile luminoase de toamna, atâta risipire în aerul foșnind mătăsos în zvon de frunze care cad, atâta risipire în lume și-n suflet!...
De ce iubim întotdeauna pe cine nu ne iubește? De ce alegem mereu pe cine nu ne poate alege, de ce dorim să ne dăruim dragostea și preaplinul inimii cui nu ne vrea și nu are nevoie de noi?
Nici târziul din noaptea aceasta de singurătate, nici remediile obișnuite de rugăciune și vers nu ajută , nu aduc răspunsul acestor întrebări inutile și chinuitoare prin redundanța lor... De atâta timp!...
Nu știu de ce ni se întâmplă în viață minuni schioape, care ne aduc suferințe și sfâșieri perpetue, nu știu de ce inima niciodată nu face ce trebuie, de ce pornirile ei sunt mereu anapoda și câș... Nu știu, așa cum nu știu să-mi împac neostoita nevoie de visuri și de evadare din realitatea care doare al naibii...
Cum poate un om să se tot dăruiască mereu, inutil, risipindu-se în fiecare zâmbet, în fiecare privire, în fiecare respirație către alți ochi care nu-l văd, către alt suflet care nu-l iubește, nu-l apreciază, către altă inimă care nu-l vrea? Cum nu învață inima nimic, în ciuda atâtor răni din care-a ieșit ferfenițită și înfrântă?
E un miracol inima, un miracol absurd și barbar, oameni buni și cu minți, un miracol insuportabil și dăunător, o atrocitate pe care-o purtăm în piept neputincioși!
Cum să mă dezbăr de tine, povară haină, implacabilă și insurgentă? Cum să fiu, de mâine, un om nou, ca restul omenirii civilizate și rezonabile, pe care-o invidiez, în unele clipe, cum nu și-ar putea nimeni închipui?
Cred că-ți trebuie o abilitate specială, cu care, fără-ndoială că trebuie să te naști, ca să poți să-ți disciplinezi ceea ce s-a demonstrat, mai nou, că nu e doar un mușchi.
O abilitate specială care, precum odinioară-n povești, te făcea din slab puternic, din mârțoaga răpciugită armăsar înaripat... pe care, recunosc spășită, cu umilința umerilor înfrânți și a frunții plecate, că n-am aflat-o nicăieri, oricât de silnic m-am nevoit...
Bătătorită de-atâta indiferență și de-atâta răceală, rănită de-atâtea vorbe tăioase și reci, îngenuncheată de-atâta încrâncenare și răutate, inima mea își așteaptă exmatricularea din geografia ființei ostenite de-atâta ”nu”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu