Dor de ducă...

 Duminică frumoasă, multă treabă, dar lipsă de chef. Un dor nebun de ducă, prin soare, să respir aerul toamnei și să mă bucur de soare. N-am mai scăpat demult din colivie și fărâma din aripi care mi-a mai rămas își cere drepturile... :) Prea multe lucruri de făcut, prea multă maculatură, prea multe inutilități, în fond, pentru că nimic din ce nu te face fericit nu este chiar atât de util precum pare.
Visez la un moment doar pentru sufletul meu, la o vreme de răgaz în care să las baltă obligațiile profesionale și să fac doar ce-mi place: să citesc din mulțimea de cărți care mă așteaptă să le fac dreptate si să le strecor în suflet, să plec departe de oraș și să-mi umplu retina cu minunăția de culori ale toamnei pe sfârșite, să mă bucur de lucruri simple și mici, fără rezervă... pentru că merit.
După ani de stat la colț și interzis de la toate, merit să zâmbesc cu gura până la urechi și să nu dau dreptul nimănui să mă supere.
Seara trecută am stat cu prietena și sora mea la povești și dulciurele și mi-am dat seama cât timp a trecut de când n-am mai făcut ceva fără stres, fără grija permanentă că nu am timp, că mai sunt atâtea de rezolvat și nu reușesc să mă împart în n direcții, să pot fi în mai multe locuri deodată.
Am obosit să fac lucruri pentru alții, fără să primesc în schimb liniștea pe care-o doresc. Nu, nu  recunoștința sau mulțumirea, căci am învățat că oamenii nu mulțumesc decât arareori, majoritatea consideră că li se cuvine ceea ce faci pentru ei, ci măcar lipsa de ranchiună. Răutatea gratuită, zavistia, incapacitatea de a-ți cunoaște lungul nasului, ciuda nesănătoasă că altul e mai bun decât tine mi se par mie revoltătoare.
Vineri am stat la serviciu 10 ore, deși era ziua mea liberă, pe care puteam s-o petrec în pat, citind sau uitându-ma la un film sau... orice altceva pentru a-mi crește la loc aripile mele avariate de accidentele viețuirii... Și în toate zilele săptămânii trecute, de altfel, am stat ore-n șir peste program, în condițiile în care alții rup ușa chiar și cu câteva minute înainte să li se termine programul, dar am făcut-o conștient, deliberat și în slujba unui scop care nu are nimic de-a face cu egoismul și individualismul îngust,ci pentru alții. Iar vineri am văzut pe fețele câtorva colege doar invidie și răutate, deși nu le-am cerut și nu le-am spus nimic, ba chiar le-am felicitat pentru puținul pe care se împăunau că l-au făcut.
M-am confesat, ca de obicei, celor câțiva oameni dragi din viața mea, mi-am arătat stupefacția și amărăciunea, contrariată de fiecare dată că nu le-am făcut niciun rău oamenilor acelora, poate doar că exist și gândesc și ... am continuat cu ale mele, cele ce trebuiau făcute...
Azi cineva mi-a confirmat, încă o dată, că unii oameni nu pot accepta, pur și simplu, că sunt slab pregățiți. Situația particulară în cauza nici nu contează prea mult, dar, din ingrata poziție temporară în care mă aflu profesional, a trebuit să le răspund ceea ce cred, încercând să nu-i rănesc, dar fără să pot accepta nici că albul e negru și că un lucru făcut rău trebuie lăsat așa cum este. Răspunsul: resentimentele fățișe și bosumflarea vizibilă, de parcă aș fi eu de vină pentru erorile lor. Da, da, știu: nu mă mai fac mare odată!
Așa-i, așa-i, sunt vinovată, recunosc:  și mie mi-e greu de trăit cu mine, darmite altcuiva! :)
Așa că... mi-am descărcat aici sacul, ca să pot merge mai departe, cum știu că trebuie s-o fac.
E soare și frumos tare afară, în această zi minunată de noiembrie. Acoperișurile roșii și anoste ale blocurilor pe care le zăresc de pe fereastra mea se profilează pe un cer incredibil de albastru și de senin, de parcă Dumnezeu ne îngăduie să-l privim în ochi... Am pe masă un teanc de hârtii și în suflet dor de ducă și de frumos, și de bine, și de foșnet de frunze și de oameni altfel...
Să pun de-o cafea și ... să purcedem la treabă, zic!