Ți se face uneori chef de ieșit afară din lumea devenită prea greu de suportat, de aruncat telefonul mobil, de întrerupt contactul acesta impersonal cu oamenii, ca o minciună, ca un simulacru de iubire, de afecțiune, de prietenie...Să spui că ești prietenul cuiva, că-ți pasă de el, că-i porți de grijă și e important pentru tine, dar, de fapt, să preferi să vorbești ore la telefon în loc să-i spui câteva cuvinte privindu-l pe celălalt în ochi și respirând același aer e ca și când „te faci că” simți, ”te faci” că-ți pasă, „te faci”...
Fugind de intimitatea pe care ți-o dă privitul în ochi al celuilalt, acceptarea prezenței lui fizice, în carne și oase, cu tot ce implică , într-un fel, coexistența pentru o anumită perioadă de timp în același perimetru, fugi de asumarea unor atitudini sau adevăruri, oricare-ar fi ele.
E ca și când fugi de realitate, ca și cum amâni o alegere fățișă și curajoasă: să fii cald sau rece.
Ți-e ciudă de asemenea întâmplări repetitive, care te lasă mereu cu un gust amar și te fac să pui la-ndoială fiecare fărâmă anemică de curaj pe care încercai să-l chircești într-un colț de prea dezamăgită inimă...
Ți-e ciudă că ești mereu ca un Sisif în relațiile cu oamenii, încercând să urci un munte imposibil de urcat, încercând să dărâmi ziduri imposibil de dărâmat, încercând să cucerești acceptarea imposibil de cucerit... și-ți vine să-ți iei lumea-n cap, să te duci undeva la capătul ei, dac-o fi având vreun capăt nenorocirea asta infernală, să nu mai vezi și să nu mai auzi pe nimeni...
În seara asta, de ciudă și exasperare, te-apuci să gătești, deși nu mai ai niciun chef de gătit- nu că asta ar fi fost vreodată ceva care să semene, măcar, cu o pasiune- și mănânci în silă, deși nu ți-e foame, nu ți-e poftă, nu ți-e somn, nu ți-e nimic altceva decât... greu.
Oamenii sunt insule cu spirit de autoconservare și-ți opun, dintr-un motiv încă greu de înțeles și acceptat în totalitate, perpetuă rezistență. Realitate atât de dezamăgitoare și dureroasă, de speri ca măcar acum, în cel de-al... nu mai știi câtelea ceas, ai piedut numărătoarea!... să-ți trezească și ție, visătoare îndărătnică și nerealistă, ce ți-o mai fi rămas din spiritul de autoconservare...
Ca mâine să ignori telefonul mobil și să nu mai accepți mereu, la nesfârșit, greaua și umilitoarea certitudine că nu ești socotită niciodată bună de-ajuns încât să meriți să... și să... ș.a.m.d....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu