Nu sunt fotogenică, în toate fotografiile apar altfel decât sunt în realitate, ba nu-mi stă parul, ba nu pot să mă concentrez fără să clipesc, ba par mult mai grasă decât îmi spune cântarul, ba zâmbetul îmi apare strâmb şi fals, cum nu mi-e niciodată... Un adevărat coşmar.
Obiectivul camerei nu-mi poate surprinde niciodată lumina din ochi, parcă mi se pare că mă sluţeşte şi mă face să par altfel decât sunt.
Privesc cu invidie fotografiile prietenelor mele, în care apar luminoase și frumoase, așa cum sunt, de fapt, jinduind să am și eu măcar o fotografie ca lumea, să nu mai aud niciodată cuvintele : Dar ești mai frumușică-n realitate!...
Nu mă bucur deloc, deși cică ar trebui s-o fac, dar nu-mi pare bine, pentru că-n toate amintirile mele dragi mi se pare că-mi văd o imagine strâmbă, și mi-e ciudă , mai ales când am fotografii cu oameni dragi, în care-am ieșit jenant...
Zilele trecute am fost la mama, în casa copilăriei mele, unde-am revăzut, că tot a fost vreme de sărbătoare, fotografii vechi, ale părinților mei când erau tineri și îndrăgostiți, probabil (aș vrea eu să cred!), ale mele din copilărie, ale oamenilor dragi pe care i-am pierdut mutându-se dincolo, în lumea fără dor... și m-am revăzut un copil încruntat, cu privirea gravă și părul niciodată la locul lui...
Mi-e ciudă, de pildă, că-ntro fotografie de la prima mea serbare școlară, când, foarte mândră și importantă că eram premiantă I, am strâns diploma la piept și i-am pozat fotografului amator într-un mod stupid, de bună seamă, cu cununița de garofițe împletită de mamaie pe cap și cu buzele strânse, de parcă sufeream cine-știe ce caznă...
Știu și acum cum miroseau garofițele roșii și vișinii, cum mirosea praful încins din curtea școlii, cum mă priveau mama și tata, ce căldură infernală era, sugrumată cum eram în uniforma pepit de poliester, cât de roz erau săndăluțele pe care le purtam peste ciorăpeii albi.... Și din fotografie mă privește îmbufnată, dar orgolioasă, o fetiță tunsă băiețește, care înțelegea că, de-acum, are responsabilități...
Am fotografii din primii ani de învățământ, cu haine bizar de posomorâte sau de pestrițe, purtate de mine sau de oamenii pe care i-am iubit, cu pălării de soare neverosimile, cu părul vopsit în roșu... și-mi zic: nu se poate! :)) Ba da, se poate...
Iubesc fotografiile, pentru că păstrează, mereu, câte ceva din tine pe care-l pierzi iremediabil cu fiecare fâlfâire din aripile prea grele când devenim oameni mari...
Nu mă bucur deloc, deși cică ar trebui s-o fac, dar nu-mi pare bine, pentru că-n toate amintirile mele dragi mi se pare că-mi văd o imagine strâmbă, și mi-e ciudă , mai ales când am fotografii cu oameni dragi, în care-am ieșit jenant...
Zilele trecute am fost la mama, în casa copilăriei mele, unde-am revăzut, că tot a fost vreme de sărbătoare, fotografii vechi, ale părinților mei când erau tineri și îndrăgostiți, probabil (aș vrea eu să cred!), ale mele din copilărie, ale oamenilor dragi pe care i-am pierdut mutându-se dincolo, în lumea fără dor... și m-am revăzut un copil încruntat, cu privirea gravă și părul niciodată la locul lui...
Mi-e ciudă, de pildă, că-ntro fotografie de la prima mea serbare școlară, când, foarte mândră și importantă că eram premiantă I, am strâns diploma la piept și i-am pozat fotografului amator într-un mod stupid, de bună seamă, cu cununița de garofițe împletită de mamaie pe cap și cu buzele strânse, de parcă sufeream cine-știe ce caznă...
Știu și acum cum miroseau garofițele roșii și vișinii, cum mirosea praful încins din curtea școlii, cum mă priveau mama și tata, ce căldură infernală era, sugrumată cum eram în uniforma pepit de poliester, cât de roz erau săndăluțele pe care le purtam peste ciorăpeii albi.... Și din fotografie mă privește îmbufnată, dar orgolioasă, o fetiță tunsă băiețește, care înțelegea că, de-acum, are responsabilități...
Am fotografii din primii ani de învățământ, cu haine bizar de posomorâte sau de pestrițe, purtate de mine sau de oamenii pe care i-am iubit, cu pălării de soare neverosimile, cu părul vopsit în roșu... și-mi zic: nu se poate! :)) Ba da, se poate...
Iubesc fotografiile, pentru că păstrează, mereu, câte ceva din tine pe care-l pierzi iremediabil cu fiecare fâlfâire din aripile prea grele când devenim oameni mari...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu