prin oglinzile amintirii

Nu cred în noroc, n-am crezut niciodată. Mi s-a părut o ironie a existenței cuvântul acesta, noroc. Îl folosesc mult cu sensul de binecuvântare, de dar gratuit care ni se dă în viață ca să învățăm ceva. Așa că de-asta zic că avem, câteodată în viață, norocul să întâlnim oameni deosebiți, care ne oferă, prin existența lor, un model de viețuire, de postură rectilinie și în continuă propensiune spre cer. Și încă un pic în plus: o amintire de neșters în inimile noastre.

Trec anii, ne luăm cu ale vieții, nu-i mai pomenim poate așa de des, dar ei rămân, undeva între paginile sufletului și ne întoarcem la ei de fiecare dată ca la un punct de reper. 

Uneori, dacă suntem norocoși, îi regăsim acolo unde i-am lăsat și-i mai putem strânge în brate, alteori îi regăsim doar în amintire, printre lacrimile ochilor care știu că nu-i vor mai vedea niciodată, dar îi găsim mereu la fel cum îi știam: insule de umanitate în oceanul nebun care ne înconjoară.

În primii ani ai perioadei de studenție am cunoscut o femeie excepțională, al cărei destin m-a făcut, deseori să sper, în momentele de descurajare, că munca asiduă, onestitatea și curajul să treci peste toate nefericirile, care te-mpiedică și se ivesc pe drumul tău, nu se poate să nu conducă la succes. Doamna mea dragă, căreia îi spuneam toți Lica, era o intelectuală rasată, fină. Inginer cu o carieră de excepție, care pornise de jos, de la țară, dintr-o familie săracă, își făcuse în viață un scop: să învețe bine. Și învățase atât de bine, în ciuda faptului că se ducea la școală desculță, la propriu, că absolvise două facultăți, în vremea când facultatea era cu adevărat accesibilă doar celor care învățau, nu se bagatelizase într-atât ca acum, când țoți neaveniții fac câte două-trei facultăți, deși nu știu să scrie totdeauna corect... 

Mamă și bunică, gospodină desăvârșită și doamnă până-n vârful unghiilor, făcuse multe pentru satul din care plecase, ajutase la realizarea electrificării și la modernizarea ei, în timpul dictaturii ceaușiste. Avusese la București o carieră cum puțini au și era, la peste 70 de ani câți avea când am cunoscut-o eu, în continuare o femeie fermecătoare. Deținea o putere de a asculta și de a înțelege subtilitățile, cum rar o întâlnești la oameni! Neliniștile și nesiguranțele mele, de studentă debusolată și mereu frământată de ceva, le primea cu un zâmbet discret și le liniștea cu un cuvânt bun, cu povești spuse molcom și fără dramatism, încât reușea totdeauna să mă convingă că totul are un rost, dar și-o rezolvare.

Din povestea propriei vieți, nu lipsită de întâmplări extrem de dramatice și dureroase, extrăgea un fel de miez, care pentru mine avea totdeauna rostul de a mă pune pe gânduri. Țin minte și acum, cred că n-o voi uita niciodată, replica ei repetitivă, spusă cu un ton enigmatic, dar și cu puțină resemnare: ”Viața e făcută din bucăți, draga mea!”...

Mă îndemna să cred că există, pe lângă urâțenie și meschinărie, și oameni buni, și întâmplări care ”trebuie să se întâmple”, căci se întâmplă cu rost, și întâlniri providențiale... Așa cum fusese a ei cu cel de-al doilea soț, un om foarte blând și glumeț, care reușise să-i redea încrederea în oameni, îi recunoscuse valoarea și-i vindecase rănile din inimă cu delicatețe, constanță, sinceritate și dragoste.

Am locuit la ei vreme de un an și ceva, din primul până la sfârșitul celui de-al doilea an de facultate, o perioadă pe care mi-o amintesc cu duioșie. Îi priveam pe amândoi când stăteam toți la cină și mi se păreau neverosimili, împăcați, rupți parcă din cărțile copilăriei, învăluiți într-un fel de seninătate armonioasă și decentă... Glumind, zâmbind, calmi, buni... Doamne, cât de dragi mi-au fost!!! Ce insulă de normalitate erau, ce oază de bine și de sănătate mintală... Rarisimi oameni!!!
Nea' Tică a plecat demult în lumea umbrelor, iar doamna se făcuse parcă tot mai mică după aceea, luptând cu o boală a lumii moderne, necruțătoare, dar zâmbind mereu pe sub ochelarii cu rama subțire... Ne vedeam tot mai rar, căci eu m-am rupt de Bucureștiul pe care l-am iubit atât- parcă și mai mult prin poveștile ei... 

Viața ne despărțea încet, cumva, după legile ei implacabile, cu tenebrele ei, dar și acum, când mă gândesc la doamna Lica, îi aud vocea subțirică și simt parfumul celor mai bune dulcețuri  de căpșuni din lume, pe care mâinile acelea delicate, cu vinișoare albăstrui care brăzdau pielea translucidă, de părea nobilă, le făcea ca nimeni alta... Nimeni nu va mai face așa dulceață, nimeni nu va mai fi, pentru mine, așa de înțeleaptă și de distinsă... 

Ani mai târziu, viața m-a purtat pe țărmul Mediteranei unde-am întâlnit și iubit o femeie bună și delicată ca un înger, ca și îngerii din numele ei sonor și incredibil de lung - Amparo Maria de Los Angeles...

Era mititică, cu părul tuns scurt, odată blond, acum albit de cei 67 de ani câți avea, locuia într-o casă ca un mic muzeu, dar sclipind de curățenie, decorată în stilul tradițional spaniol, înconjurată de fotografiile soțului mort cu mulți ani în urmă și de o colecție împresionantă de ceramică decorativă.

Printre atâtea amintiri, picturi, mărunțișuri frumoase și inutile, luminoasa și buna Amparin, căci așa o alintase soțul cu dragoste o viață întreagă și-i plăcea în continuare să-și amintească, se mișca întocmai ca o stăpână a unei lumi de poveste, cu parfum de azahar: cu gesturi mici, privind repede și clipind din ochii albaștri, luminoși, ascultând la un pick-up vechi discuri de vinil cu legendele coplas-ului spaniol: Conchita Piquer, Lola Flores, Isabela Pantoja...

Trăia singură, neconsolată de moartea soțului, un inginer de telecomunicații, care-o iubise  într-o manieră idealizantă, aducându-i în fiecare duminică din viața lui flori. Manuel, dacă rețin bine numele soțului, o protejase, nelăsând-o să muncească niciodată, doar să crească cei trei copii, care-o iubeau și-o sunau cu o grijă înduioșătoare, zilnic. Manuelito o plimbase prin lume, dar o și rupsese de ținutul ei natal, căci nu era valenciană decât prin adopție. Ura clima din zona aceea a Spaniei, iernile excesiv de umede de pe malul mării, dar rămăsese acolo, fidelă soțului și dincolo de mormântul pe care i-l vizita săptămânal.

Când o vizitam, săptămânal și eu, eram bucuria ei și nu se sfia să mi-o declare.  I se citea pe chip și îmi spunea că-i fac ziua mai frumoasă, deși spaniola mea era destul de rea și inexpresivă și din pricina asta conversațiile nu cine știe ce interesante. Îmi corecta greșelile gramaticale, îmi explica mereu cuvintele noi, prin tot felul de analogii extrem de inventive, avea mereu grijă să mănânc sănătos și se pricepea să-mi spună mereu câte ceva frumos despre Spania, țara aia pe care-am învățat de la ea s-o iubesc altfel...  

Îmi purta de grijă, îmi făcea mereu daruri, îmi dădea sfaturi... Îmi aduc aminte că mi-a dăruit un halat roz fucsia, ca să nu-mi fie frig în bungalow-ul de pe plajă, unde locuiam noi, și-mi spunea mereu că știe ce simte mama mea că sunt atât de departe, într-o țară străină... Lăcrima dacă-i povesteam eșecurile mele în perioada când nu știam ce voi face, dacă voi lucra, căci chiar credeam c-o să mă adaptez și-o să rămân în Spania... O întrista lipsa mea de comunicare cu un om după care venisem la capătul lumii și mă rupsesesm de tot ce însemna viața mea firească, dar găsea mereu cuvinte de încurajare... chiar și când nu era nimic de văzut frumos la... oameni și situații... 

De la ea am aflat povești cu toreadori, cu vedete ale  muzicii, am ascultat muzica tradițională, astfel încât știu astăzi s-o înțeleg, de la ea am aflat cum se aranjează exemplar un pat după moda spaniolă și câte și mai câte: cum poți combina brânză cu migdale la micul dejun, cum poți să întreții albul intact al unor dulapuri de bucătărie în care chiar se gătește, o sumedenie de rețete de mâncare și de ciudățenii ale spaniolilor, dar, mai ales, am învățat cum frumusețea și bunătatea sufletească rezistă, neplecată, neatinsă, în ciuda ridurilor, a anilor, a bolilor și-a despărțirilor dureroase de jumătatea hărăzită de Dumnezeu...

Amparo Maria de los Angeles îmi pregătea o vacanță la casa ei frumoasă din locul unde copilărise, făcuse planuri, le vorbise copiilor că mă aduce cu ea, ca și cum m-ar fi adoptat...  În ziua în care i-am spus că mă întorc în țară, din... binecuvântate pricini..., a plâns ca și cum s-ar fi despărțit de propriul copil... și chiar așa m-am simțit... 

Femeia aceasta blândă mi-a fost ca o mamă într-un timp în care-am avut cea mai mare nevoie de mamă, într-o țară străină, lângă oameni străini pretutindeni și este mereu în inima mea, chiar dacă știu că acum l-a urmat pe Manuelito lângă îngeri...
Mă pieptăn și acum cu un pieptene dăruit de mâinile ei mititele, iar vocea Conchitei Piquer, cu care chiar semăna un pic și fizic, o să mi-o amintească pe veci...