Despre realitatea oamenilor mari nu prea mai pot spune decât că n-o înțeleg cum funcționează sau, mai bine zis, nu-mi place de ea. Pentru că lucrurile se întâmplă altfel decât cred eu că ar fi normal. NU neg că e posibil ca problema sa fie, de fapt, la mine și nu la ea, dar mai aștept ceva confirmări ca să ajung la certitudini. Până atunci o țin pe-am mea: n-o înțeleg și pace!Citesc pe facebook că niște oameni au fost uciși la coadă la supermarket. Împușcați! Nu vreau să aflu motivele, abandonez știrea, dar ce motive pot fi să ucizi niște oameni la coadă la supermarket?!!
Nu mai înțeleg unde s-au ascuns lucrurile simple, relațiile normale dintre oameni, proprietatea cuvintelor pe care le rostim... Nimeni nu mai crede pe nimeni, orice cuvânt îți este pus la îndoială, orice gest îți este interpretat cu suspiciune, de parcă lumea e într-o veșnică poziție de luptă, într-o defensivă ostilă și de neînțeles...
Cred că de-aia îmi plac mai mult copiii decât oamenii mari: ei nu te privesc mereu cu suspiciune, își lasă inima liberă, te acceptă și te cred când le spui cuvinte normale, fără să stea mereu să-ți pândească cine știe ce intenții ascunse, pe care tu nu le-ai avut niciodată, nici prin cap nu ți-ar fi trecut...
Am stat mult printre copii zilele acestea, mai mult decât de obicei, deși de obicei înseamnă cel puțin cinci-șase ore pe zi, cinci zile din săptămână.
Am râs cu ei, am dansat, am jucat teatru, i-am învățat ce știu, am învățat de la ei, am răbdat împreună frigul cumplit din școală, am împărțit câteva felii de cozonac și niște fursecuri, am trăit onest și-am muncit cot la cot. M-am simțit om, m-am simțit normal, m-am simțit ca-ntre prieteni, în siguranță.
Am înțeles încă o dată de ce-i iubesc: pentru că dau tot ce au cu sinceritate, că așteaptă de la tine sinceritate, că nu știu să mintă și să se prefacă, așa cum o fac oamenii mari, pentru că sunt lipsiți de răutate și de viclenie, pentru că n-au meteahna asta nenorocită de a crede că vrei, neapărat, să le faci rău.
Pentru că, după ce le-ai câștigat inima cu sinceritatea din ochii și din sufletul tău, te iubesc necondiționat și te urmează oriunde, cu încredere. Pentru că nu știu să fie ca oamenii mari și absurzi, care nu cred în nimic, chiar și în ciuda evidențelor strigătoare la cer.
Ani întregi am avut îndoieli asupra faptului că am devenit profesoară: dacă fac ce nu trebuie, cum nu trebuie, dacă nu cumva am ales greșit un drum în care n-o să am niciodată satisfacții financiare și nici satisfacția vreunui statut social respectabil?...
În clipe ca astea înțeleg că, de fapt, n-am ales eu, ci Dumnezeu, care m-a iubit mereu, chiar dacă eu, ca nedreapta ce sunt, n-am fost în stare să înțeleg, a vrut să mă protejeze de grozăveniile din jur și m-a trimis lângă copii, care n-au cum să-mi facă rău. Și înțeleg cât trebuie să-i mulțumesc și-o fac, chiar dacă niciodată nu voi fi în stare s-o fac suficient de bine. Mulțumesc!
De la copiii mei, niște adolescenți care trăiesc, care învață, odată cu lecțiile diferitelor discipline de studiu, mai aride sau mai atractive, sentimentele din geografia inimii, învăț în fiecare zi să-mi recapăt echilibrul, greu încercat de oamenii mari și importanți, așa cum eu n-o să fiu niciodată... :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu