Tocmai m-am întors acasă după câteva zile petrecute pe un pat de spital. Nu e o experiență plăcută pentru mine, iar acestea au fost chiar unele dintre zilele dificile, pe care nu i le doresc nimănui... Mă gândeam, zilele trecute, că trebuie neapărat să uit traumatizantele ceasuri de așteptare și pâlpâirea speriată a sufletului din zilele acestea, dar știu că n-am să le uit niciodată... Se vor adăuga și ele la lista zilelor marcate cromatic în gri din povestea care se cheamă viața mea...
Am cunoscut dramele oamenilor, am privit cu ochii-mi îndurerați suferințele altor oameni și-am redevenit cum mă știu: vulnerabilă.
Nu mi-am dorit decât să ajung acasă, la liniștea casei mele, la brațele mamei, la normalitate și la prieteni, să văd iar ochii oamenilor dragi din viața mea și să închid experiența asta într-o cutiuță, în suflet, ca s-o n-o mai deschid multă vreme, poate niciodată...
Am privit și-am ascultat mult, am reflectat și mi-a fost dor, am cârtit, în sinea mea, pe seama sistemului medical și-a minusurilor societății, am sorbit de la oameni cuvinte și experiențe, încercând să învăt ceva, să mă întorc acasă mai bogată, mai înțeleaptă, cu mai multe răspunsuri.
Intâlnesc mereu oameni și-i scrutez cu inima, așezându-i în galeria de figuri pe care mi le va păstra memoria peste ani, neșterse.
Mi-amintesc de o întâmplare de acum câțiva ani, când, în împrejurări mai putin vesele, am cunoscut doi oameni extraordinari: Veronica și Anton Șuteu. Ca dovadă că-n fiece rău există și un grăunte de lumină... Veronica Șuteu a fost pentru mine întruchiparea nobleții și delicateții sufletești. Iar Anton Șuteu, omul, era de o generozitate și-o sensibilitate dincolo de cuvinte, dovedindu-mi, încă o dată, că nu poate exista un artist mare fără să fie dublat și de un om de același calibru. I-am iubit, i-am admirat pe mamă și pe fiu, i-am plâns mutarea dincolo a lui Anton Șuteu, ca și a doamnei Veronica. Un noroc, o întâlnire extraordinară, care m-a făcut mai bogată față de mulți oameni...
Am făcut cunoștință, zilele acestea, cu o filosofie de viață care împletea mentalitatea țărănească tradițională cu un soi de folclor urban, care, fără să fie de o originalitate deosebită, mi-a plăcut pentru că nu avea nimic vulgar.
Aparținea unei doamne de peste 76 de ani, cât spunea că are, de un optimism contagios, care m-a făcut să râd cu lacrimi, sfidând sfaturile medicale de a nu periclita siguranța micii incizii de la baza gâtului meu de lebădă eșuată pe un pat de spital, ascultându-i poveștile de viață de moldoveancă zdravănă, exilată de la Roman în marele oraș al miticilor.
Povestea cu haz și autoironie despre întâmplări de-ale vieții, luând în derâdere ghinionul, neplăcerile și momentele mai grele. Amintirea unei fracturi grave sau a unui accident casnic, a momentelor în care și-a dus copilele la școală, a banalităților existenței au fost pentru noi, locatarele vremelnice ale salonului cu numărul 11, o sursă de bună dispoziție, care făceau seara de duminică să treacă mai ușor, să alunge anxietățile și să lumineze gândurile întunecate.
Mi-au rămas întipărite în minte cuvintele ei: ne naștem, în viață, fiecare cu câte-un dosar: cu file albe, cu file gri, cu file negre... Bătrâna spunea că a învățat de la mama ei, o moldoveancă analfabetă , dar posedând o inteligență nativă mult superioară multor știutori de carte, să se roage, ca Dumnezeu s-o ajute, iar filele negre să devină gri...
Azi, când plouă gri, pe cerul gri, greu de prea mult gri din suflet, mă întreb dacă nu cumva dramatizăm prea mult și vedem doar negrul prea adesea...
În definitiv, dosarul e cam același, la toți, relative sunt doar culorile paginilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu