Oamenii mici te fac, întotdeauna, să-ți reconsideri viața și modul în care te raportezi la lume, modul în care știi s-o tratezi așa cum merită sau... nu?...Azi m-am lovit, încă o dată, de oamenii mici, a căror micime încă o dată m-a stupefiat și mi-a anulat reacțiile care-ar fi fost potrivite la acel moment. Pentru că, de stupefacție și de jenă în fața lipsei lor de jenă, nu mai știi cum să reacționezi. Oricum, eu nu știu niciodată să le răspund cu aceeași monedă, dar absolut niciodată, pentru că, deși i-am văzut de atâtea ori în acțiune, nu încetează să mă ia prin surprindere îndrăzneala lor. Și nefirescul purtării lor, aș îndrăzni să zic.
Nu povestesc aici detaliile, n-ar avea niciun rost, îmi par mie deja suficient de jenante, le-am împărtășit doar oamenilor dragi din viața mea, e și-așa de-ajuns că i-am necăjit cu astfel de lucruri, dar nu mă pot opri să mă gândesc la ceea ce a ajuns lumea și relațiile dintre oameni astăzi.
Totdeauna modul neașteptat de nedrept și urât în care mă tratează, uneori, ceilalți, mă pun în situația de a-mi analiza comportamentul, pentru că la întrebarea: ”de ce?” încerc să dau răspunsul întâi prin reacțiile mele. Mă întreb mereu dacă nu cumva eu, prin purtarea mea, am dat ocazia oamenilor s-o ia, pur și simplu, razna, iar când nu reușesc să-mi descopăr vreo vină, pentru că ea chiar nu există, consternarea e tot ce-mi mai rămâne.
De fiecare dată rămân mai dezamagită de specia umană și, fără să fiu vreo secundă o feministă, de cei care ar trebui s-o înnobileze prin comportamentul lor, bărbații.
Pentru că așa am învățat, că ”bărbatul este cap femeii”, că este puternic prin definiție, iar noi slabe, că este capabil să ne ocrotească, este capabil să ne înțeleagă și să fie îngăduitor cu micile noastre slăbiciuni, cu modul nostru particular de a vedea și a simți lumea, cu firea noastră mai complicată și mai sensibilă.
Că asta e o realitate, oricât ne-am dori noi să fim socotite egale, puternice, mari și tari, nu, domnule, eu nu cred că suntem! Și e bine că nu suntem, e, dacă vreți, privilegiul nostru și șansa pe care le-o oferim bărbaților să fie puternici, să fie generoși, calzi, îngăduitori și superiori. Că le stă bine când sunt așa, că sunt buni și admirabili când sunt așa...
Când văd un asemenea bărbat mă simt fericită că sunt femeie, că am pe cine admira și aprecia. Când văd un bărbat care are principii, care are curajul să și le susțină, să nu renunțe la cuvântul dat, să nu fie laș, să nu mintă cu nerușinare, să nu-i înfigă altuia cuțitul în spate sau să-și înșele nevasta cu orice purtătoare de fustă, mai mult sau mai puțin seducătoare decât cea pe care-o are acasă, să nu zacă toată ziua pe-o canapea, să i se pară normal să facă lucruri bărbătești... lumea pare din nou așezată și dreaptă.
Din păcate însă, lucrurile astea au ajuns azi tot mai rare, iar mulți dintre cei care se dau mari că sunt bărbați și se bat pe burtă că sunt grozavi, nedreptățesc condiția asta și... sunt doar un fel de caricaturi ale ceea ce-ar trebui să fie.
Mă gândesc la sutele, miile de femei care pleacă la muncă sărutându-și de rămas bun soțul, un soț în care au încredere, cu care au copii frumoși, care să le bucure viețile și să le dea un sens, fără să le treacă prin minte că omul în care au cea mai mare încredere este gata, oricând, să le înșele, să le uite, să uite de tot cea au construit împreună și, ”până la 1” să fie dispuși la lucruri abominabile...
Mă gândesc la sutele, miile de femei ca mine, care pleacă la lucru și nu se gândesc, nu le trece niciodată prin cap că tipul de la serviciu, colegul insignifiant și în aparență amabil, e gată să depășească oricând limita colegialității și să le facă propuneri jenante și profund jignitoare, ”până la 1”, cu o insistență de-a dreptul stupefiantă și degradantă...
Mă gândesc la ce e în mintea unor asemenea bărbați, cât de puțin prețuiesc femeia și cât de puțin merită să fie numiți bărbați, atât timp cât se coboară la nivelul unor asemenea josnicii... Aș zice animalice, dar jignesc bietele animale, care nu acționează decât din instinct și nu sunt deloc condamnabile...
Mă tot gândesc, fără să pierd niciodată din vedere trecutul... și atunci mulțumesc cerului că sunt o femeie singură, că asemenea bărbat doar anatomic vorbind, din punctul meu de vedere, nu ar mai putea reprezenta niciodată un interes pentru mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu