E prea mult?...

Ieri seară cineva m-a intrebat: ce-ți dorești de la bărbatul din viata ta?
 Am rămas, câteva clipe, surprinsă, ca-n fața acelor întrebări pe care nu te mai aștepți să le auzi, poate pentru că s-au banalizat prea mult, știu eu?... Oricum, i-am răspuns altceva, i-am spus, zâmbind, ceea ce nu vreau de la un bărbat, ceea ce nu mai vreau: iresponsabilitate.
Acum, rememorând întâmplarea de ieri, cred că m-am  gândit mai bine, știu ce vreau de la un bărbat, ce vreau de la bărbatul pe care-l doresc în viața mea: vreau să mă placă. Cel mai mult, deplin, fără rezerve, vreau să mă placă pe mine și tot ceea ce sunt eu: de la înfățișare la gânduri, de la gusturi la slăbiciuni, manii și defecte pe care, fără îndoiala, și eu, ca orice om, le voi fi având.
Să mă placă pe mine mai mult decât pe orice ființă din lume asta și de aiurea, să mă prefere pe mine înaintea tuturor altor întruchipări ale frumuseții reale sau imaginare, să mi se dedice mie și să mă vrea în ciuda tuturor răstriștilor și piedicilor pe care viața le-ar putea ridica între noi, să nu mă critice niciodată, oricîte greșeli voi face... Să fie bun și tandru, să găsesc la pieptul lui nu doar sunetul bătăilor inimii vijelioase, ci liman sigur și cald al tuturor neputințelor și însingurărilor mele.
E prea mult, Doamne, e prea mult?
E prea nesăbuit și orgolios din parte-mi, lume civilizată și plină de condiții?...