Reflecții pe margine...

Stând la povești cu oameni pe care nu-i cunoscusem suficient înainte sau pe care i-am cunoscut de foarte curând, descopăr că lumea nu e chiar în totalitate alandala, că încă mai există, chiar și la persoanele la care te aștepți cel mai puțin, neverosimil de multe elemente sănătoase în gândire.
Sau, mă rog, sănătoase din punctul meu de vedere, care, de ce să fim ipocriți, deocamdată e singurul care contează cu adevărat.
M-am obișnuit să descopăr, în ultima vreme, că toate credințele mele înverșunat de idealiste au suferit tentative constante de a fi spulberate, rând pe rând, de cinismul celor din jur. Ba că n-ai dreptate, ba că privești retrograd și nerealist problema vieții reale, nu din cărți, cum o știi tu, doamna profesoară, care nu ești deloc în trend, ba câte și  mai câte...
Nu mai pot de cinismul obosit și superior al celor din jur! Nu mai pot de atoateștiutorii ăștia care dau sfaturi, deși viața lor bate la ochi de jalnică și lamentabilă ce e- un eșec vizibil care, de jenant ce e, nici nu-mi vine să-l comentez... (Nu de alta, dar am și momente în care prefer să nu mai folosesc nici măcar aciditățile, pentru că le constat zădărnicia...)
Peste tot se promovează imoralitatea, promiscuitatea, tot ce e țipător și de prost gust, urâtul și mizeria morală ca fiind adevăruri incontestabile și legi imprescriptibile, a căror obligativitate pare axiomatică.
Toată lumea se ia la întrecere să-ți râdă în nas că nu ai un catastif de seri pierdute prin cluburi dubioase, multiple experiențe sexuale trecute pe răboj, că nu ești ahtiată după etichete "de firmă" pe absolut orice, de la haine la hârtie igienică, că nu ești în rând cu omenirea superficială și incultă, al cărei scop în viață pare a fi doar distracția.
Toți așa-zișii prieteni nu se dau în lături să te facă să te simți proastă, desuetă, inferioară, pentru că nu ești ca ei, pentru că nu ai avut șansa- tu și alte câteva milioane din țara asta- să te fi născut într-o familie potentă financiar, care să te ajute să-ți cosmetizezi o imagine cât mai dezirabilă pe piață...
Zilele trecute o "prietenă", întrebându-mă cum o găsesc pe o tânără pe care mi-o prezentase cu o seară în urmă (care, între noi fie vorba, îmi crease o impresie destul de proastă, fiindcă mi-a părut extrem de autosuficientă și necomunicativă în circumstanțele absolut neconvenționale la care mă refer: părea că face un efort peste puterile ei să deschidă gura sau să ne privească, pe mine și pe prietena mea, și altfel decât de dindărătul unei suvițe pe păr fluturându-i peste un ochi), la răspunsul meu sincer că nu mi-a plăcut,  a avut cinismul să-mi spună că atitudinea demoazelei era motivată de faptul că "nu discută chiar cu oricine", lasându-mi de înțeles,  prin cuvintele astea, dar și prin elementele paraverbale (sic! sunt profesoară, doar!) ce altceva, decât că și ea mă consideră la fel de inferioară și nedemnă de conversație ca și amica ei prețioasă...
Măi, să fie!!! Să stai cu capul în mâini în mijlocul sufletului, cum spune Sorescu în minunata sa bijuterie, care e piesa Iona, și să-ți tot pui întrebări.
Oare chiar ești "cel mai prost din curtea școlii", ca să citez un clasic în viață, oare chiar faci parte din categoria râme pentru că încerci să trăiești viața cât mai suportabil cu putință, făcând compromisurile - inevitabile, de altfel- cât mai suportabile cu putință? Oare chiar faptul că încerci să-ți mai păstrezi ceea ce ți-a rămas până acum neștirbit din bagajul de puritate și bine, împuținat de circumstanțele existențiale în care ne nevoim cu toții,   e un fel de handicap, un fel de stigmat care te face să primești ștampila  "respins" la CTC-ul social ?...
Sau a înnebunit lumea de tot și faptul că încă mai ai o idee despre ce înseamnă bine și rău e un semn că încă mai judeci corect?
Vorbeam azi cu Cri, prietena mea cea deșteaptă și mereu lucidă, despre faptul că nu cred că ar trebui să relativizăm în viață orice, ca și cum ai întoarce cutia cu susul în jos și, brusc, albul ar deveni negru și invers...
Există, zic eu, realități care nu pot fi niciodată relative, ca iubirea și adevărul, ca dreptatea și nedreptatea, ca prietenia și bunătatea și ca ... multe altele...
Eu, încăpățânata cu mentalitate rurală, caraghioasa și indezirabila, le văd tot așa cum știu eu că sunt- din cărți, din viață, din sacrificiul părinților mei ca să mă crească, din privirea plină de mândrie a tatălui meu când am intrat la a doua facultate, din minunile pe care le-am trăit, din mâinile întinse spre mine în cele mai cumplite momente ale vieții mele de oamenii buni și minunați pe care am avut privilegiul să-i întâlnesc, din poveștile de viață ale unor oameni mult mai frumoși sufletește și mai deștepți decât mine, de peste tot...
Și mă încăpățânez să le păstrez tot așa. Cât voi putea, probabil până la ultima suflare... cine-știe? ...
Astă seară le-am auzit și din alte guri, le-au mai spus și alți oameni și m-am confirmat, o dată în plus.
Concluzie: adică e rost și cu rost speranța. Adică e datorie.