1 % sare...

Sunt plină. Plină de lacrimi, plină de revoltă, plină de vorbe, plină de surpriză dureroasă și de dezamăgire. Și nu pot să dorm, evident, de tristețe și de vălmășagul gândurilor care mi se îngrămădesc în creier.
Mai ales că am nevoie multă de somn, am dormit atât de puțin, incredibil de puțin zilele acestea și am muncit mult, enorm... Și m-am risipit în  multe, și-am risipit suflet în fiecare cuvânt pe care l-am spus celor din jur și-am dat, fără rezervă, din mine, viață și adevăr. Fără să aștept în schimb prea mult, poate doar să nu-mi fie interpretat mințit sufletul și gândul.
Am mai spus-o, mereu și mereu, nu-i înțeleg pe oameni, nu înțeleg de ce, când te aștepți mai puțin, te lasă, pur și simplu cu gura căscată, de ce vor întotdeauna să te facă să te simți mizerabil, nu înțeleg de ce răstălmăcesc totul, de ce vor mereu să iasă deasupra , de ce nimic nu merge în viața mea cum trebuie...
Nu înțeleg nimic, cred că sunt o proastă colosală. Minunată și proastă!
Am obosit grozav, am obosit grozav de neiubire, de neînțelegere, de senzația că oamenilor le e teamă de mine de parc-aș avea ciumă, de blocaje în comunicare, de toate...
Am obosit grozav să simt că nu pot avea încredere în nimeni, că toate senzațiile mele că înțeleg și intuiesc corect oamenii sunt false. Ce să mai vorbim de certitudini, n-am niciuna, nu pot să am niciuna!!!
Mereu am vrut să vorbesc cu oamenii, am vrut să-i cunosc... se pare că e rău, în zodia însingurării și-a individualismului în care ne zbatem de la o vreme, e greșit... Fie! Atunci ce mai rămâne? Nu-mi mai rămân decât eu. Poate e mai bine....
Am plecat în seara asta la Den și-am văzut un film împreună, n-o mai făcusem demult: Viața lui Pi. L-am ocolit amândouă de multe ori, deși cred că și eu și ea citisem o cronică a filmului pe undeva. Ea mi-a mărturist că din teama de a nu regăsi scene zguduitoare, pe care le-a văzut în filme cu indieni, gen SLUMDOG MILLIONAIRE,  eu cred că din repulsia mea instinctivă dintotdeauna pentru matematică, sugerată cumva de denumirea filmului, deși știam sigur că n-are nicio legătură cu asta.
Nu știu, dar am văzut un film pe sufletul meu, un film imposibil de povestit, dar pe care trebuie neapărat să-l revăd. Un fel de poezie, un fel de lecție, într-un fel, o explicație și o alternativă. Un fel de evadare.
După Pi, am revenit acasă, am revenit la realitatea fără farmec și fără culoare în care trebuie să mă învârt, nesocotind minunățiile de daruri ale lui Dumnezeu revărsate cu atâta dragoste asupra mea anul acesta.
Și revolta e din cauza asta, că parcă simt cum bucuriile îmi sunt furate cu dinadinsul de cine-știe ce demon, avid de apă și de sare... de 1% sare...
Plouă. În mine albastrul se umple de lacrimi, așa cum străzile băltesc sub stropii reci, de ploaie rece, într-un oraș rece... și am decis în seara asta că merit mai mult de-atât, așa că ziua de mâine să se pregătească: n-am s-o mai las să mă trăiască ea, ci am s-o trăiesc eu, cu orice risc.
Orice va fi, nu va fi niciun gust pe care să nu-l mai fi simțit, deja, până acum...