Ce vrei tu? Ei, o nimica toată: o minune! :)))

Vorbesc cu un fost elev despre una, despre alta. Mi-a fost tare drag cât mi-a fost elev, i-am fost la fel de dragă cât i-am fost profesoară. A învățat literatura română și, de multe ori, mi-a dat motive de bucurie profesională, văzând că înțelegea cum trebuie ce spuneam și rezona la ce-i spuneam eu, că îndrăgea literatura, că-i plăcea să citească și mă făcea să mă bucur că am ales această profesie. N-a fost singurul, la fel cum nu sunt puțini cei cu care vorbesc și, peste ani, depănăm amintiri, povestim despre viață, pur și simplu, nemaifiind condiționată de rigorile aferente din timpul școlarității, care ne obligă, oricât am fi de permisivi, la o oarecare... distanță. 

Mă întreabă despre preocupări mai vechi sau mai noi, despre singurătăți- a mea, nu a lui- și-mi spune, printre altele, că el crede că mie mi s-ar potrivi un bărbat care să-mi recite poezii. Îl contrazic, desigur, și-i dau și ceva lămuriri, printre care și aceea că suntem oameni și, dincolo de catedră, avem nevoi normale, banale uneori, ca ale tuturor oamenilor suficient de concreți, cu picioarele bine ancorate în solul patriei, nu al seraficilor nori. Schematismul și clișeele sunt peste tot, așa că nu-l condamn pe fostul meu elev, căci înțeleg că el a avut intenții laudative, ca să-mi explice, probabil, cum m-a perceput ca profesoara îndrăgostită de poezie, sensibilă și visătoare, care-am încercat să fac tot ce-mi stă în putință să-mi fac meseria bine. Să conteze, să ajungă mesajul meu până la ei, să îi conving să citească și să iubească literatura.
De la această discuție, în timp ce stau eu ca Moromete, nu cu capul în mâini pe piatra albă de hotar, ci mult mai comod, la mine în bucătărie, străduindu-mă să extrag câțiva sâmburi dintr-o felie rubinie de pepene, îmi zboară gândul la altele, mai profunde și mai sâcâitoare, de fapt.
Îmi vine să râd să mor, nu alta, de modul în care suntem percepute noi, femeile, în general, iar cele care avem, din întâmplare sau nu, o profesie ce implică și poezia, prin excelență. Toată lumea crede că ne plac clișeele, probabil dintr-un mod superficial de-a percepe sau a înțelege ceva ce nu le este propriu. Poate e mai simplu așa și-n mod natural mai lesne de rezolvat o dilemă, căci, de ce să nu recunoaștem, ceea ce nu înțelegem ne explicăm simplificând, recurgând la analogii, la situații cunoscute, în care paradigmele funcționează.
Mă gândesc, cu un fel de revoltă amuzată, după modelul aceluiași raționament: oare, dac-aș fi fost, de pildă, fierar-betonist, s-ar crede că mi s-ar potrivi un bărbat care să-mi aducă un brat de fier forjat sau să-mi toarne ceva betoane în fața ușii?

De fapt, de foarte puține ori în viața reală, cu adevărat oamenii își aleg ca tovarăș de viață pe cineva la fel cu el, cu exact aceleași preocupări, cu exact aceleași pasiuni. Probabil, din dorința de diversitate, de-a evita monotonia, căci nu-mi pot imagina ceva mai plictisitor decât să te vezi în dublu exemplar în cel de lângă tine. Unde-ar mai fi frumusețea, armonia care se obține tocmai prin diversitate?
Nu cred nici că oamenii trebuie să fie diametral opuși, cu preocupări absolut diferite, ba chiar care se exclud reciproc, am încercat pe... viața mea, ca să zic așa, e un dezastru absolut! Și ca demonstrația să fie completă și scopul persuasiv îndeplinit, profesoara din mine dă și exemplul, luat- cum altfel?- din viața ”proprie și personală”: nu poți, de pildă, să ai prea multe în comun și o șansă reală la conviețuire civilizată tu, care-ai citit o grămadă de cărți, cu cineva care n-a citit în viața lui nici măcar una! E... imposibil, cred că s-o fi și demonstrat științific, cercetătorii ăia celebri, englezi sau ce nație or mai fi fiind, sigur n-au stat degeaba până acum!
De fapt, n-are legătură profesia cu ce vreau de la un om, ci cu ceva mult mai profund, mai important decât atât. Știu, știu că femeile sunt complicate, dar trebuie ascultate și descifrate, chiar și cu un uriaș efort de voință- rezultatele, în caz de constanță, sunt totdeauna mai bune pentru bărbați, ei câștigă întotdeauna mai multe cu... ”puțințică răbdare”, vorba lui Trahanache!...
Nu, domnule, nu vreau serenade, nu vreau poezie de la nimeni, sunt eu plină de poezii în suflet și-n memorie, la ce mi-ar mai folosi altele în plus? Nu vreau declarații siropoase și nu suport adjectivul ”dulce” în cantități  mari în nimic - nici ciocolata nu-mi place prea dulce, deși nu mă pot abține niciodată de la o combinație rafinată, cu mentă sau portocale! :) Nu-mi place siropul sufletesc, nu vreau niciun fel de exhibiționism romanțios, nu vreau dedicații și nici recitări sub clar de lună, e plină literatura secolelor trecute de ele și nu-s chiar așa de retrogradă, pe bune!
Vreau... autenticitate, adevăr, sinceritate și toată seria sinonimică în materie de suflet! 

Mi-e de-ajuns intensitatea fierbinte a privitului în ochi și sinceritatea dindărătul acelor ochi care știu să-mi vadă sufletul, fără prea multe declarații și îndoielnice dulcegării, căci voi ști eu și inima mea să înțeleagă ce trebuie- nu-mi subestimați inteligența! Mi-e de-ajuns  ochii care să mă vadă frumoasă și să-i simt eu că mă văd așa, să mă conving eu că mă văd așa! Nu vreau să-mi spună cineva doar... așa..., ca să bifeze și asta pe listă, c-aș fi frumoasă, căci n-o voi crede în ruptul capului - așa-s femeile, paradoxuri pe două picioare! Deși, nici să ne ignori complet nu e bine, să nu fii în stare să ne faci în viața ta un compliment, ca un bou autosuficient care ești, crezând că, oricum, n-avem nevoie! :))) Ba avem, dar sincere și când trebuie!
Am nevoie de exclusivitate și sinceritate în tot: în cuvinte și declarații, dar mai ales în suflet! Căci atunci când un om îmi spune că mă iubește și că mă place, aștept să-și asume ce spune deplin și să se comporte în consecință. Să înțeleagă că un cuvânt, odată rostit, cântărește cât o lume întreagă și, ceea ce spune, să mi-o spună numai mie, nu concomitent și altora, căci vorbele lui ar cădea previzibil în derizoriu- și-atunci să nu vă mai mirați că nu vă mai credem când le auzim, domnilor, e plin vântul de vorbe! :)

Am nevoie de constanță în sentimente, de perseverență și curajul unui bărbat de-a mă iubi mai presus de aspectul fizic, care știe toată lumea că primează la ei, dar eu mă încăpățânez să nu-i cred chiar atât de imbecili! Da, o femeie spune: am nevoie ca pentru tine să fiu frumoasă chiar și atunci când nu sunt deloc frumoasă, când mă trezesc cu cearcăne, când zâmbesc și mi se văd ridurile celor 38 de veri viețuite... din toată inima! Și nu întotdeauna zâmbind, ci deseori în lacrimi, cu disperare, cu amărăciuni, ca ale tuturor oamenilor ce trăiesc cu sufletul la vedere, în vitrină, fără  teatralitate, dar și fără ipocrizii. Și de-aia sunt și așa de ușor și de deseori de rănit, căci sunt vulnerabili, dar au curaj să recunoască faptul că sunt... Și voi sunteți, sunt sigură!
Am nevoie să aibă un om răbdarea de-a face totul să mă convingă și de-a aștepta să mă conving, ca Toma, să cred în adevărul inimii lui, chiar și atunci când eu, obișnuită atât de mult cu neiubirea din partea celorlalți, am tendința să nu mai cred în nimic, nici măcar în dovezi... 

Am nevoie de sentimente pe termen nedeterminat, cum spunea fostul meu elev... Într-o lume în care totul este cu termen de valabilitate limitat: răbdarea, pasiunea, sinceritatea, cuvântul dat, chiar și inimile, absolut tot, cred că noi, femeile, în general, avem nevoie de asta, ca de-o insulă în mijlocul unui ocean de nesiguranțe...

Și, da, că toate femeile avem nevoie de asta, deși uneori n-o recunoaștem, am nevoie de tandrețe, de curaj când eu nu-l am, de tărie de caracter să nu mă schimbe la prima tentație pe alta mai... ieftină și mai apetisantă sau mai disponibilă, de-o inimă ca a mea... și gata să meargă, pentru un om pe care-l iubește, până peste marginile imposibilului... și chiar mai departe!... 

E clar: am nevoie de-o minune, adică să fac bine și să-mi pun dorințele-n... cui! :))