Radiografie

 A se citi în cheie patriotică!

Ne unim, declarativ și patriotard, doar la sărbători oficiale; în restul timpului, ne sabotăm reciproc, ne vânăm, ne invidiem, ne „dezfrățim” zilnic, cu o perseverență deloc poetică.

Îi dorim vecinului să-i moară și lui capra – în cel mai bun caz. În rest, îi dorim să-i moară doar lui și îl înjurăm dacă asta se încăpățânează să trăiască și să-i meargă bine.

Îl suduim pe concitadin la semafor dacă nu demarează în milisecunda imediat următoare schimbării culorii în verde, ca și cum întârzierea lui ar fi explicația tuturor întârzierilor noastre din viață.

Îl îmbrâncim, la propriu și la figurat, la cozi sau în rândul vieții; ne „băgăm în fața” lui, îl mințim, îl vorbim de rău, îl invidiem și, la nevoie, îl trădăm – nu pentru că ne-ar fi făcut ceva, ci pentru că ne stă în cale.

Ne bucurăm când greșește; iar dacă nu greșește, îi căutăm nod în papură, doar-doar vom găsi unul. Iar dacă nu-l găsim, îl inventăm, fiindcă succesul lui ne jignește, iar corectitudinea lui ne scoate la iveală propriile neputințe.

Dacă îl vedem fericit, sigur e ceva necurat la mijloc: ori minte, ori fură, ori se preface. Nu poate fi pur și simplu fericit, pentru că fericirea celuilalt ne obligă să ne privim nefericirea.

Dacă e mai frumos, mai elegant, mai priceput sau mai deștept decât noi, îl „săpăm” și îl urâm fără leac. Degeaba, doar așa… din ciudă: pentru că e remarcabil, pentru că e remarcat sau pentru că e plăcut înainte să fim remarcați ori plăcuți noi. În loc să ne străduim să-l ajungem – dacă nu să-l întrecem în bine – preferăm să-l tragem în jos, ca să nu ne mai simțim mici. Pentru că ne amintește cum am fi putut fi și nu suntem?...

Ne prindem tovarăși la nenorociri și ticăloșii împotrivă-i, fiindcă răul pare astfel mai legitim.

Îl ignorăm dacă ne scrie sau dacă ni se plânge – asta dacă nu-l râdem pe la spate. Empatia ne obosește, iar suferința celuilalt ne deranjează liniștea comodă a indiferenței.

Iar dacă, Doamne ferește, greșește, nu-l îngăduim și nu-i înțelegem slăbiciunea; îi cerem perfecțiune, tocmai pentru că noi ne-am resemnat cu propriile imperfecțiuni.

Îi vrem nevasta, dacă e mai frumoasă.
Îi vrem bărbatul, dacă noi nu-l avem.
Îl facem de rușine și ne uităm chiorâș de câte ori ni se pare că îi merge bine, ca și cum norocul ar fi o ofensă personală.

Vremea dezunirii este un prezent amar, continuu. Milcovul nu ne mai desparte demult fizic; ne desparte un Milcov interior – de ură și neîncredere, de invidie și delațiune.

„Fie să piară iarba rea!”, zicea poetul, și bine zicea. 

Fie să piară iarba rea a dezunirii și dezbinării, fie să ne îngăduim să ne dăm mână cu mână cei cu inimă... !