Sentimentul apartenenței

Reîntâlnirea cu cei din familie plecați departe e, oricând, o bucurie. Azi l-am revăzut, după ani, aproape 8, pe Andrei, vărul meu, care trăiește de ani buni în Germania cu soția lui, Corina. A fost o revedere emoționantă cu cel mai frumos bărbat din familia mea și cu copia lui la indigo, băiețelul lui, David, care promite să fie cel puțin la fel de frumos cum e tatăl lui.  

Totodată, i-am revăzut pe Radu, unchiul meu, fratele mai mic al tatei și pe mătușă-mea, Meropa, cu care-am stat la povești ore-n șir... Dorul meu de tata mi l-am ostoit azi revăzându-l pe Radu, unchiul meu boem și plin de umor. A fost o zi minunată, o zi ca o duminică, o zi în care m-am simțit din nou ca-n familie, ca altădată, când stăteam și povesteam cu orele, la masă, în bucătărie, la tanti Anișoara. 

Am luat o gură de aer de altădată, mi-am regăsit rădăcinile, mi-am reamintit cine sunt, m-am simțit iubită azi, mai ales azi, când am avut inima praf și pulbere, după o noapte de insomnie, de gânduri amestecate... când am simțit așa de multă nevoie de a fi iubită...

Ei mi-au reamintit că sunt totuși pe lume de cineva iubită, mi-au reamintit că sunt frumoasă, căci privirile lor pline de afecțiune, de apreciere și de tandrețe mi-au spus-o: că mă văd frumoasă, deșteaptă, specială, că mă iubesc, că sunt mândri de mine, că le sunt dragă.  Toți avem nevoie de iubirea membrilor familiei, toți avem nevoie de astfel de confirmări de la cei dragi.... Probabil pentru că toți avem acut sentimentul apartenenței... al nevoii de a aparține cuiva, de a-ți simți rădăcinile... 

Mi-a fost teribil de dor de tata, de mătușă-mea, de o parte din sufletul meu pe care au luat-o cu ei când au plecat în lumea fără dor, mi-a fost teribil de dor și mi-au fost, totodată, teribil de aproape. În zâmbetul și-n obiceiurile lui Radu l-am regăsit pe tata, i-am revăzut aievea chipul și i-am reascultat glasul... Doamne, ce zi frumoasă! Ce dor mi-a fost de voi, ce dor îmi e să simt că am o familie, că mă iubește cineva din tot sufletul, că mă strânge în brațe și mă simt de-a lor... pe mine, cea care mă simt atât de a nimănui... 

M-am întors acasă recunoscătoare pentru bucuria zilei de azi și, în același timp, mi-am dat seama încă o dată că e tare greu să fii singur...Nu putem trăi singuri, nu putem fi la nesfârșit departe de cei dragi, departe de oameni care să te reconfirme sufletește...  Tata, acolo în cerul atât de departe, probabil a zâmbit azi. Trebuie că așa a fost, pentru că el m-a iubit cel mai mult, iar iubirea trece și dincolo de mormânt, de viață și de moarte, nu se sfârșește niciodată...