Învățarea iubirii

Am terminat de citit romanul lui Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge. L-am început de mult, dar l-am citit aproape silnic și mai mult pe gânduri. O carte superbă ca o lacrimă. Un fel de autobiografie destul  de greu de înțeles și de citit, inegală, fragmentată, scrisă și ea greu, pe o lungă perioadă de timp, combinând fragmente de vis, de amintiri din copilăria lui Rilke, puse pe seama eroului, Malte, cu povești întrețesute prin referințe istorice și religioase, mai toate livrești. M-am îndrăgostit iremediabil de Rilke, de cartea asta splendidă, nu exagerez deloc când zic splendidă.

N-am cum s-o povestesc, nici nu vreau, căci nu fac exegeză. Mi-a plăcut, doar, mult.
Comentarii și analize fine, observația vieții interioare  complexe ca o pânză de păianjen, neînțelese, fragile și  pline de mister într-o narațiune fermecătoare, în care alternează surprinzător monologul interior, povestea, descrieri fascinante, explicații și adnotări pe marginea manuscrisului. Cum să nu te îndrăgostești? O să revin la ea, sunt sigură, într-o zi- o bună zi va fi aceea! 

În final, o analiză a parabolei fiului rătăcitor dintr-o inedită și tulburătoare perspectivă: fiul rătăcitor este cel prea mult iubit, care se teme de iubire, tânjind mereu la o iubire mai mare, care întârzie să i se dăruiască. Fugarul care fuge de sine însuși, căutându-se, ca să înțeleagă și să se înțeleagă... Rilke însuși... noi, toți, cei iubiți și flămânzi de-o altfel de iubire, cerească, inepuizabilă, care nu ne consumă precum cea omenească și nu ne lasă amarul gust al deziluziei, ci ne împlinește și ne face mereu mai bogați... Ca o flacără mereu vie... 

Toată cartea e o poezie în proză, o bijuterie de vorbe meșteșugite, dar trăite și scrise ca-ntr-un privilegiu, privilegiu care e doar cel al mărturisirii celui care învață trăirea în iubire ca într-o luptă de zi cu zi, nu ferită de amărăciune, dar neasemuit de frumoasă.

”Mult îngerul meu l-am ținut cu sila,
și-n brațele mele obosise tare,
el se făcu mic iar eu m-am făcut mare,
și deodata eu am fost mila
și el doar o rugă tremurătoare.
Atunci cerurile lui inapoi i le-am dat,
el imi lasă ce-i preajma, din preajmă dispărând,
el învață plutirea, eu viața-am învățat
și ne recunoscurăm din nou, încet și blând.”

Sigur Rilke s-a bucurat de privilegiul iubirii divine, care ni se dă tuturor și, cred eu, că și de cel al înțelegerii acestui fapt. Încet și blând, dar sigur.