Dimineață cu răsărit splendid de soare, printre blocurile cenușii. Porniri năstrușnice spre oameni, tinerețe, temperate de hărți, examene, responsabilități. Între oameni, distanța e uneori doar lungimea infinitezimală a unui gând. Un gând luminos, care învăluie ca într-o mantie protectoare sufletul celui spre care se îndreaptă. Un gând care străbate depărtările, lumea, timpul, un gând care unește inimi în care cresc, incandescente, aceleași mlădițe de doruri... Un gând care hrănește, care înalță, care recreează lumea de la început de poveste, în sălașul în care-a fost iarnă, frig, dezamăgiri, resemnare și pustiu... Un gând despre miracole interzise. Ce soluții sunt când inima se simte tânără și zburdă, așa de tânără, încât ignoră realitatea din calendar, din actele de stare civilă și de pe chip, căci realitatea din conștiință e alta?... Ce soluții să poată fi la imposibil? Realitatea, uf!... nesuferita realitate!...
Privirile zboară pe deasupra hărții spânzurate ca o ironie pe un perete, spre fereastra încăperii din care stau și contemplu spinările tinerilor absolvenți, viitori asistenți medicali... Atmosfera de examen, tăcerea aceea asurzitoare, în care se contopesc emoțiile în căldura înăbușitoare, iar deasupra plopilor, care foșnesc neliniștitul lor verde, se vede un cer decolorat ca o lacrimă strivită între gene.
Gândurile se preling și se dilată, îmbrăcând toată dimineața, toată inima, toată harta Europei, toată nesperanța, tot apăsătorul imposibil într-o mare de amărăciune, mai mare decât toate mările desenate cu cerneala cartografilor fideli...
După-amiază, după bucuria unor sandale noi- un alt moft necesar să reechilibreze nivelul de serotonină, aflat în cădere liberă, surpriza minunată: a venit Andrei. Cu tricou albastru cu inscripții stridente, cu gropițe și limba peltică la purtător, arborându-și tunsoarea ”de băbat” posesor de numai 4 ani și 9 luni- adică de pui de om gata de mers ”la grupa mare”. Vine și-mi demonstrează cât de mult îi place să fie ordonat, adică își aranjează atent papuceii minusculi la ușă și-mi arată că-i place curățenia: își șterge mâinile și piciorușele cu șervețele umede de bebeluș, din pachetul cumpărat de tăticu, de pe care face bine și observă că, într-o poză de pe etichetă, o mămică își sărută băiețelul.
Îmi face inventarul fleacurilor din cutii, își primește bicicleta de jucărie, învață cum să folosească din trusa proaspăt achiziționată compasul, riglele miniaturale și minele de creion, apoi înfulecă feliile de pizza cu foamea cu care ”ar mânca un bloc întreg” și îmi povestește, concomitent, despre imaginarii mei vizitatori, care tocmai ”intră pe ușă, Cămițo, îi auzi? Uite, chiar acum se plimbă pe hol, au venit la noi, mă duc lângă tăticu, dar uite, vin, păzește ușa, că se simte miros de liliac...”
Mă prind în jocul lui, hora zâmbetelor se întinde molipsitoare peste obrajii mei, ai lui, ai lui ”tăticu”, ba chiar ai întregii planete, cred, și inima îmi crește din nou în piept cu un miligram, de se face mult soare, mult soare și bine în casa inimii mele întristate până la lacrimi din zori. Căci Andrei îmi înconjoară gâtul cu brațele lui mici și murdare de ciocolată, mirosind tot a pizza și a parfumul pe care i l-am dăruit și-mi spune cu glasul lui de o adorabilă stridență peltică: ”Stai să te iubesc, Cămițo!”
Îl petrec pe el și pe tatăl lui până la ușa liftului, care are și el o altă poveste, o altă aventură, pe care mi-o strigă în gura mare, în auzul vecinilor, dar nu-mi pasă, căci fericirea e deplină și-are chip de copil. Până urcă ascensorul la etajul cinci e timp suficient ca Andrei, iubirea mea cu zâmbet larg, dăruit cu de toate, dar care știe cel mai bine să dăruiască bucuria, să se întoarcă din drum, într-un elan sincer, care pentru mine valorează cât toate bogățiile lumii, și să mă mai pupe o dată, cu puterea inimii lui mici și curajoase, care știe toate tainele, suficiente pentru a contura pe harta existenței adevărata fericire: simplă și firească, concentrând universul umanității întregi. Aceea care te face cu adevărat să meriți să te numești om.
Pleacă, iar casa și inima mea de om singur rămâne iarăși goală, ca un cuib din care toamna au plecat rândunelele... Amprenta sărutării lui apăsate de pe obrazul drept mă obligă să conserv bucuria și să n-o mai las să plece...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu