La vita e bella

Revăzui de câteva minute o bijuterie de film: La vita e bella, al lui Roberto Benigni din '97. Un film minunat, așa cum numai Benigni știe să facă. I-am văzut individului cred că toate filmele. Toate sunt superbe, toate știu să spună povești într-un mod unic, care-ți ating inima. Sigur că ăsta e cel mai cunoscut, doar a luat Oscarul- și pe bună dreptate! 

Viața e frumoasă e o bijuterie de film, căruia, dacă-l povestești, îi faci o nedreptate. Și totuși, e un film care, deși nu se poate povesti, trebuie povestit. Trebuie povestit inimii care uită să creadă în povești, inimii care își pierde speranța prea repede în fața obstacolelor, neiubirii, cruzimii vieții. E un film care trebuie văzut chiar și-n lacrimi, care trebuie văzut de o sută de ori, dacă e nevoie, până crezi în miracol, în povești imposibile care devin adevărate, în capacitatea omului de-a iubi mai presus de ființa sa, de-a vedea cu ochi de copil viața și-a lupta pentru ea până la capăt cu zâmbet... 

E o minunăție de film despre iubire, sacrificiu, curaj, perseverență, nebunie, orori și copilărie, despre poezie și speranță, despre nevinovăție, și sublim și iubire, iarăși și iarăși iubire... E un film ca un dar făcut umanității întregi, de-o fărâmă aproape ridicolă de nemaipomenit și genial om, care e Roberto Benigni. 

O poveste dintr-o Italie pitorescă și picturală, vintage, din anii celui de-al doilea Război Mondial, în care Guido, un suflet de cavaler, trubadur și de poet, deghizat într-un umil chelner, evreu de origine, o cucerește pe aleasa inimii lui, o învățătoare în care el, ca un nou Don Quijotte, are puterea să vadă o principessa, și-o învață că iubirea e un act simplu, ca o minune, care se descoperă în ochii celui ce știe s-o vadă. Guido face cu adevărat minuni: transformă ridicolul în poezie, cotidianul în spectacol, banalul în extraordinar și face din viață o aventură molipsitoare, care merită trăită cu exuberanță și din toată inima. Iar ea, la rândul ei, îl răsplătește, mai târziu, nu doar devenindu-i soție, ci alegând să-l urmeze, pe el și pe băiețelul lor, în trenul care-i va duce în lagăr, unde se anticipează că vor muri cu toții, în barbaria și nonsensul holocaustului...

E un film la care râzi printre lacrimi, care nu poate fi povestit, căci cum poți povesti fabulosul naturii umane care se înalță deasupra mizeriei, deasupra ororii, deasupra tragicului și, prin joc, colorează lumea tristă în ochii unui copil, în culorile inocenței și îi dă un sens? 

Cum să povestești iubirea cu care tatăl își salvează copilul de la moarte în lagărul nazist? Cum îl salvează de la perceperea hidosului și a atrocităților din jur, transformând totul într-un joc, cu o miză de extraordinară, la care copilul să viseze, să spere, în inocența copilăriei splendide, care se refuză morții și urâtului, mereu și mereu?...
Guido îl salvează pe Giosue, trasformând captivitatea într-un joc de-a v-ați ascunselea cu moartea însăși, în care trebuie să se ascundă de urmăritori, să reziste, să nu-i mai fie foame, să tacă, să nu mai ceară marmeladă, adică... tradus în limbajul copilului: să acumuleze puncte și să câștige tancul visat... Așa ceva nu poate fi povestit, căci cuvintele nu pot fi mereu apte să traducă sublimul.
Asta doar lacrimile o pot face. Și sunt destule, împletite cu zâmbete duioase, în filmul La vita e bella.

Mi-a rămas în minte, din splendidul film, o scenă: plimbarea celor trei personaje cu bicicleta, prin piețe și pe străzi dintr-o Italie splendidă, un fel de rai pe pământul care ascunde bubele războiului... E o metaforă a armoniei și frumuseții familiei, care trăiește clipa de supremă fericire, născută din lucrurile simple, din entuziasm și un pic de nebunie strălucitoare, atât de efemeră, dar capabilă să dea sens unei vieți întregi. 

Vreau să-mi rămână în minte veșnic scena asta, deși nimic nu e altfel decât memorabil din acest superb film. Căci scena asta trebuie că e o veșnică fată morgana a celor care uită că minunile sunt posibile, dacă te înverșunezi să crezi în ele cu toată puterea ființei tale. 

Cred că destinul omului trebuie să fie să-și urmeze un vis, oricare-ar fi el, dar suficient de puternic, cu toată puterea și determinarea ființei lui, crezând că este posibil să fie adus la îndeplinire - și-atunci el trebuie să se îndeplinească. Trebuie neapărat!

În seara asta, mai devreme, o femeie frumoasă și minunată, care azi e o mămică frumoasă - cred cu tărie că e cea mai frumoasă mămică din lume- care-a fost cândva eleva mea și de care sunt foarte mândră, pe bună dreptate de altfel, mi-a reamintit ce fericit om sunt și ce nedrept cu mine însămi, căci am uitat că sunt. Am uitat și-am trăit în tristețe și-n amărăciune de urâțenia lumii. 

Mi-a reamintit, prin cuvinte frumoase și care mi-au alinat sufletul, ceea ce eu am îndrăznit să uit: că am multe motive de fericire prin fărâma cu care eu am contribuit ca oameni ca ea să fie în lume, că sunt oameni care mă iubesc, deși eu aleg să uit că ei sunt mai mulți decât cei care nici nu contează, de fapt, că trăiesc în fiecare zi un miracol și că minunile sunt posibile mereu și oricui. 

Mi-a reamintit că sunt un altfel de om decât omul trist care-am îngăduit să fiu în ultima vreme și că viața mea e frumoasă, cu tot ce e în ea! Îți mulțumesc, Mădălina! 

După ce revezi filmul lui Benigni, realizezi că nu-ți rămâne decât o singură opțiune: să crezi că emoția e suverană în viețile noastre, că mișcă lumea și creează povești. Povești nemuritoare, cum e filmul ăsta superb, care nu trebuie povestit sub nicio formă, care nu trebuie ratat de văzut măcar o dată în viață, care nu trebuie uitat niciodată, zic, căci e ca apa vie din poveștile copilăriei: te învie din orice moarte sufletească te-ai fi putut rătăci, accidental, stupid, circumstanțial sau... nu.