Îmblânzitorul de inimi

În vacanță sau în week-end-uri sunt zile în care nu sună telefonul, în afara telefoanelor zilnice și fără rost de la mama. Sunt zile în care nu vezi pe nimeni, cum a fost ziua de ieri sau zile în care-ți vine să faci orice, numai să ieși naiba din casă, cum a fost ziua de duminică, zi în care eu și prietena mea am plecat să vedem singure un film... oriunde-om vedea cu ochii și-am înseninat într-unul dintre cele mai convenționale și superficiale locuri din lume: la mall. :) Dacă nu mai sunt cinematografe-n orașul ăsta provincial, eu oi fi de vină? îmi zic ca să mă liniștesc și... funcționează! :) 

Și mai sunt și zile ca asta, în care parcă toate minutele sunt planificate sau se gândesc alții să ți le planifice. Deodată, parcă toată lumea-și aduce aminte de tine și te sună, vrea să te vadă neapărat azi, neapărat ...
Ironii de-ale sorții al căror gust îl știu bine, că nu mă mai surprinde!
Numai că azi am obosit de lume și de convenționalism, după ce-am umplut o jumătate de zi cu oameni: cosmeticiană, maseuză, fostă colegă, copii, zâmbit frumos și depănat amintiri, planificat tot felul de lucruri, cumpărături, bijuterii, taximetriști idioți, ploaie pe fusta mea cea nouă...
Azi n-am mai putut de lume și-am vrut, culmea, o după-amiază numai pentru mine. Așa că am amânat întâlnirea cu fostul meu coleg de facultate, care voia neapărat să ne vedem azi, după luni de zile de tăcere, i-am promis prietenei mele să trec să-i văd mâine pe ea și pe Toma, drăgălășenia ei de câteva săptămâni, i-am spus mamei să mă sune pe seară, am răspuns telegrafic prietenei mele pe o rețea de socializare și mi-am rezervat după-amiaza revederii unui film frumos, Îmblânzitorul de cai. 

E un film pe care l-am văzut demult, cred că tot într-o vacanță, dar pe vremea când eram încă doar copil la părinți, când mă bucuram de vacanță așa cum nu mai știu acum s-o fac. E un film făcut prin 1998, regizat de Robert Redford, în care a și jucat, alături de-o actriță specială, Kristin Scott Thomas . Din distribuție mai fac parte Sam Neil, care îmi place mult și adolescenta, pe atunci, Scarlett Johansson. 

De mult plănuiam să revăd filmul ăsta, m-a emoționat mult când l-am văzut, dar, ca un făcut, l-am reluat de multe ori și niciodată nu am reușit să revăd mai mult de două-trei minute din el.  Așa că azi, că tot am văzut pe tot facebook-ul că e sărbătorit Redford, care este favoritul meu de ani mulți, mi-am zis că nu-l mai amân și l-am revăzut. Am reușit, făcând ceea ce nu fac aproape niciodată: spunând nu celorlalți, punându-mi pe primul plan dorințele mele. Eu, cea care nu sunt în stare niciodată să mint găsind scuze, să nu fac pe plac tuturor, să fiu la dispoziția tuturor, deși poate nu-mi pare de minune. Și n-a fost rău deloc, mărturisesc, ba chiar cred c-am să repet experiența! :) 

Revenind la film, trebuie să spun neapărat că e un fim pictural, frumos în primul rând, frumos ca o carte poștală ilustrată din munți, cu imagini senzaționale, cum sunt, de altfel, toate filmele regizate și produse de Redford. Un film lung, cu cadre minuțioase și detaliate, în care imaginea vorbește de la sine uneori sau se completează armonios cu muzica. 

Un film cu niște nominalizări la Oscar și la Globul de aur, un film cu palmares, dar asta e mai puțin important, căci pentru mine filmele trebuie să aibă altceva ca să mă farmece și să le iubesc: să fie capabile să transmită emoție vie, reală. 

În primul rând, trebuie să fie povestea, care să -mi atingă sufletul, iar filmul ăsta spune o poveste, pe îndelete, așa cum îi place lui Redford s-o spună, fără obligatoriul happy-end hollywoodian, neverosimil și clișeistic. 

E povestea unei fetițe și-a unui cal, care supraviețuiesc unui accident îngrozitor, fata pierzându-și piciorul drept și bucuria vieții firești, așa cum trebuie s-o simtă orice adolescent, calul alegându-se cu răni grave, mutilat nu doar fizic, dar, mai ales, interior. Mutilări ale ambilor, fetiță și cal, care fac necesară intervenția unui vindecător- îmblânzitorul de cai, jucat magnific de Redford. 

E povestea unei femei, mame și soții, care trebuie să facă față unei vieți suprasolicitante, care trebuie să-și redescopere prioritățile și să-și redescopere iubirea, să-și salveze copilul și, în final, să-și învingă inima... cu sacrificii și, mai ales, cu curaj... Și-o face... emoționant și credibil, că-ți vine să strângi din dinți printre lacrimi ... căci înțelegi, căci ești femeie și știi totul despre iubiri imposibile... Ei, da, și să mănânci aproape jumătate de cutie de ciocolată cu mentă, doar așa, că să nu mai curgă afurisitele de lacrimi, căci tocmai ai dat dimineață o căruță de bani la cosmeticiană și se duce pe apa sâmbetei efectul tratamentului minune, care te scapă de orice urmă de rid... :)

E povestea unui bărbat matur, cu extraordinara putere de a se dedica unui mod de viață simplu, firesc, frumos, care simte fără să-și pună prea multe întrebări, care înțelege și care e capabil să înțeleagă imposibilul... și să renunțe la ceea ce iubește pentru un scop mai nobil: a nu face rău celor nevinovați. 

E o poveste frumoasă, frumoasă de tot, despre oameni și cai, despre un mod de viață tipic american, în care vezi verde, mult și proaspăt verde,  munți, vaci, cai și cowboys, care te scoate din ritm și-ți amintește că se poate și altfel... ca o pauză de la viața stresantă și ușor artificială din marele oraș. 

Nu mai știu exact când am văzut prima dată filmul, dar sigur era pe vremea când eram doar copil la părinți, când mai aveam amândoi părinții și când nu aveam nevoie de jumătate de cutie de ciocolată pentru nimic, căci nu aveam riduri și nici amărăciuni mari, deși... înțelegeam și-atunci... 

Nu mai știu exact ce-am simțit atunci, mi-a reținut atenția cu siguranță drama fetiței, sfâșietorul chin pe care-l trăiește, sentimentul de vinovăție pentru pierderea prietenei, disperarea pentru un viitor ratat dintr-o nenorocire, plânsul deznădăjduit că n-o s-o mai vrea nimeni fără un picior, durerea crâncenă a mamei care-și vede copilul mutilat, care-i înțelege disperarea și vrea, la rândul ei, cu disperare, s-o ajute, neputința tatălui, intuiția caldă a vindecătorului de cai, care are răbdare și face minuni, cu fiica și cu mama... Nu știu, probabil că tot, căci filmul întreg e de neuitat. 

Nu mai știu nici dacă am reținut atunci multe detalii, sigur știam că sunt imagini ale unei naturi ca de poveste, cu peisaje incredibil de frumoase, e o Americă sălbatică și frumoasă de-ți taie răsuflarea, și mi-am amintit de cal... Imaginile în care apare calul, cu pieptul sfâșiat, cu rana aceea oribilă la cap, salvat de la eutanasiere, nu le-am uitat, cu siguranță, căci sunt menite să nu fie uitate așa ușor. 

Am iubit dintotdeauna caii, mi se par cele mai frumoase și nobile animale, probabil pentru că am avut în copilărie acasă cai, că-mi aduc aminte de tata, care iubea și îngrijea caii ca pe oameni, le vorbea, îi simțea, îi înțelegea... Că m-am plimbat des cu  caii în copilărie, pe câmp, că n-am uitat încă sunetul potcoavelor pe drum, mirosul acela de animal, tăcerea tatei lângă mine, liniștită, care mă făcea să mă simt în siguranță... Amprente pe inimă, urme ale vieții așa cum a fost, netrucată, nedezvăluită nimănui, încă, pentru că n-am vrut, pentru că n-am simțit pe nimeni atât de capabil s-o vrea știută... Chei spre inima mea necunoscută încă de nimeni pe deplin.. și poate că așa va și rămâne...  

Amintirile din copilăria timpurie nu se șterg niciodată, rămân adânc impregnate în memoria noastră afectivă, influențând alegerile și preferințele de oameni mari într-un fel ciudat, pe care încă nu l-am înțeles pe deplin, dar care e pentru mine indubitabil, mai cert ca orice fel de realitate. 

Ei! Ca să evit și alte digresiuni inutile și redundante, filmul are de toate: imagine de milioane, coloană sonoră la fel, cu muzică bună, chiar cu solo de violoncel,  joc actoricesc splendid, dramatism, acțiune și-un Redford de pus la suflet pentru totdeauna, dacă încă nu-l cunoști și nu-l admiri.
Sunt câteva scene emoționante, pe care azi le-am înțeles diferit, cum ar fi relația specială între om și animal, căci filmul spune povestea vindecării unui cal și-a unei fetițe- două suflete înrudite, care depășesc reciproc trauma, până la urmă, se iubesc și au nevoie unul de celălalt sau relația specială care se naște între alte două suflete înrudite: bărbatul matur, puternic, care s-a împăcat cu solitudinea și a acceptat fatalitățile și  femeia obișnuită să controleze tot, care-și descoperă vulnerabilitățile și realizează că nu poate singură să facă tot... 

Nu e nimic de neînțeles în filmele lui Redford, căci sunt, până la un punct, iconice. Și acesta, ca și Out of Africa sau ca atâtea altele, e o icoană a unui mod de viață. În Îmblânzitorul de cai e cel în bluejeans și cu pălăria de cowboy nord-american, la fermă, printre cai, cu lasoul și cu vitele, acel the american way tradițional, în care regăsești ceea ce asociezi, în mod natural, cu America iconică. Dar nu numai asta: e un film complex, despre trăiri umane deloc superficiale, despre lupta dintre datorie și imboldul sufletesc, despre oameni vii, veridici, pe care poți să-i iubești.
Trebuie doar vocația nemărginirii înrădăcinată deplin în tine, ca să poți să le și așezi în locul acela special din inimă, tihnă să le vezi cu atenție la detalii, căci astea sunt extrem de importante, suflet să le vezi cu ochii lui, nu doar ai minții, subtilitate să le înțelegi mesajul- pozitiv, în ciuda lipsei lui de idilism... Căci așa e-n viață, uneori trebuie să înveți gustul amar al renunțării, să te obișnuiești cu acel ”nu se poate” al inimii... și să accepți, trâind în continuare viața ca o sărbătoare, plin de recunoștință că ți s-a dat.

E o bucurie să vezi un asemenea film. E o bucurie că am revăzut un asemenea film, că l-am înțeles, că l-am redescoperit... E de neuitat. Un film ca o ieșire într-un fel de rai...