Vrajba noastră...

Acum jumătate de oră, ieșind de la Lidl, de unde fusesem să returnez niște huse  care s-au dovedit necorespunzătoare, mă opresc în parcare să răspund la un sms cosmeticienei mele și să-i urez vacanță plăcută, căci mâine pleacă în concediu. 

În timp ce tastam răspunsul și urările de rigoare,  văd o mașină care se mută dintr-un alt loc de parcare, probabil mai puțin atractiv, deși vizavi, și se îndreaptă spre locul liber mai ofertant, probabil, pe care mă aflam eu. Spășită, cu scuzele în ochi, ridic capul din telefon să-mi cer scuze, dar observ prin parbrizul mașinii imaginea ostilă a unui cuplu de tineri, așa că, rapid, jenată, mă dau câțiva pași în lături ca să respect dreptul omului posesor de automobil să parcheze unde vrea mușchii lui. 

Cu spatele, câțiva pași buni mai încolo, trimit Adei un ultim zâmbet de drum bun, în timp ce ușa mașinii se deschide să coboare tânărul a cărui privire întunecată mă paralizase mai devreme. Din mașină se aude, abia deslușit, rugător, vocea tinerei care-l întreabă pe soț: ”Scoți tu copilul din mașină, te rog?”... ”că nu pot să mă aplec...” intuiesc eu, mai mult decât aud... 

Bărbatul răspunde, arțăgos: „Nici eu nu pot! Cu cămașa asta, nici eu nu pot să mă aplec! Așa că asta e, copilul rămâne în mașină, ce să facem... ?!” N-am mai auzit ce-a răspuns femeia, vorbele lui mă izbesc ca o palmă, paralizez instantaneu, căci tonul e de o răutate incredibilă, tăios, sarcastic, vindicativ și mi-e atât de familiar, că-mi pătrunde în profunzimile inimii mele și-ale amintirilor, ca un cuțit într-o rană nevindecată... 

Mă îndepărtez rapid, cu o amărăciune crâncenă, retrăind pe loc, în fracțiuni de secundă, atâtea scene de vrajbă conjugală asemănătoare până la identitate, atâtea palme din cuvinte dușmănoase, pline de venin, care rănesc mai mult decât orice altceva pe lume, lăsând urme pe care nu le șterge nimic, nimic, nimic... 

Mi-aș fi dorit să nu le fi auzit niciodată, căci mi-au întors lumea cu susul în jos și într-o clipă aveam ochii plini de lacrimi... 

Și-n timp ce mă îndepărtez spre trecerea de pietoni, ieșind din parcare, îmi amintesc că trebuie să fiu recunoscătoare în fiecare zi din viața mea că nu mai trăiesc așa ceva , că nu mai sunt nevoită să îndur în tăcere vrăjmășia domestică, nenorocită, a celui care ar trebui să-ți fie alături cu blândețe, cu înțelegere, cu iubire... cu vorbe bune, cu sufletul bun, așa cum se presupune, fir-ar să fie, că trebuie să se întâmple într-un cuplu... tânăr, care s-or fi căsătorit și ei, ca și atâția alții, din iubire, din marea iubire...

Cuplul din parcare venise la cumpărături însoțiți de copilul lor, pe care nu l-am văzut, dar care se afla pe bancheta din spate, probabil foarte mic... Soția, probabil, din cine-știe ce motive, din oboseală, din tristețe, din orice alte rațiuni, îl rugase s-o ajute, iar el se răzbuna jignind-o și refuzând-o, ca s-o facă să se simtă și mai vinovată...
Veniseră cu resentimente, se certaseră probabil din te miri ce lucruri și-și trăiau acum zilele de fiere, condiționați de cine-știe ce circumstanțe, în capcana căsniciei și-a familiei ”moderne”... Pândindu-se să-și dea, fiecare, probabil, unul altuia lovituri care mai de care mai dureroase, batjocorindu-se,  nu numai din vorbe, ci din priviri, căci abia acum am sesizat semnificația privirilor lor care mă frapaseră prin parbriz, umplând totul de otrava cuvintelor și a gesturilor ucigașe de suflet și de iubire... 

De ce scriu? Ca să nu uit să-mi reamintesc în fiecare zi să fiu recunoscătoare, până la lacrimi recunoscătoare că nu mai trăiesc așa ceva, că vrajba în doi nu mai e decât o amintire nenorocită, că nu mai sunt nevoită să mor pe interior în fiecare zi cu asemenea întâmplări... Și, Doamne, câte-au fost, cât de multe, de infinite, de amare au fost!!! 

Să-mi reamintesc cât de binecuvântată și eliberatoare e singurătatea după așa ceva! Să-mi reamintesc să mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi a vieții mele că eu nu mai trebuie să trăiesc așa ceva... 

Niciodată!!! Și să nu mă mai plâng că sunt singură, căci singurătatea e preferabilă oricând unei asemenea atmosfere, unei asemenea companii, iar eu, pentru nimic în lume, nu voi mai accepta să mă facă vreo ființă pe lumea sta să mai îndur așa ceva...
Patetic sau nu, astfel de realități trebuie mai întâi trăite, ca să fie vreodată înțelese. De fapt, nu trebuie, de nimeni nu trebuie.