Mi s-a întâmplat destul de des să constat că gândurile mele au fost înțelese de cei din jurul meu, ca și cum le-aș fi rostit. Cu oameni apropiați, cu prietenele mele bune, cu mama, de regulă cu oamenii pe care-i iubesc și de care sunt legată sufletește. 

Cu prietena mea mi se întâmplă frecvent să ne completăm una alteia propozițiile, să ne dăm răspunsuri la întrebări pe care nu le-am pus, ci doar le-am gândit... Punem amândouă asta pe seama faptului că ne cunoaștem una pe alta foarte bine, că ne împărtășim, de ani, cele mai intime temeri, visuri, speranțe... sau, uneori, când devine foarte ciudat, nu mai găsim nicio explicație și-o luăm ca atare... Cu pielea cam ca de găină, ce-i drept, dar trecem zâmbind peste toate. 

Cu mama... găsesc altă explicație, căci legătura cu mama e cea mai puternică, așa că nu mă mai mir demult când o sun și ea-mi spune că tocmai se pregătea să mă sune, că se gândea să mă sune sau alte banalități... Nu mă mai mir demult nici de faptul că, de câte ori vreau să nu-i spun de vreo suferință sau de vreo întâmplare, ea parcă simte și-mi pune exact întrebările la care nu vreau să răspund.... ca și cum, prin moduri nevăzute, cineva ar fi avertizat-o de ce mi se întâmplă... Îmi zic că e mama și că mama e.... mamă, cu un al șaselea simț totdeauna și astfel percepe ea, cu adevărat, ce simt eu... 

În seara asta m-am gândit dacă e posibil ca fenomenul ăsta misterios să se întâmple și cu alte ființe care sunt speciale sufletului meu, nu neapărat prin voința mea, ci prin puterea miracolelor simple care ni se întâmplă mai ales fără să le căutăm, dorim, conștientizăm, pe nesimțite, ca și când toate ar fi noi...

Mereu m-am întrebat dacă gândurile noastre se pot simți aproape fizic, așa cum sunt ele, adevărate, nu măsluite sub tot felul de rigori, dacă gândurile noastre bune pot aduce în lume binele pe care li-l dorim celor dragi nouă? 

Oare poate un om să simtă cât de sinceră afecțiune, cât de puternică emoție se ascund sub cuvinte cuminți și la locul lor, așa cum se cuvin să fie vorbele unei femei condiționate de circumstanțe, de datele din buletin și de buna cuviință, de normalitate, de fapt?... 

Cred că trebuie să existe o electivitate deosebită, iar pentru asta e mereu nevoie de doi... 

NU știu, oricum, nici nu cred că voi ști vreodată, dar mi-am dorit intens ca gândurile mele, semne ale afecțiunii, grijii, pretuirii sincere și dezinteresate, care se bucură de bucuriile celuilalt, să transmită măcar în partea tandrețea iubirii, poate nesăbuite, dar adevărate, pe care o conștientizez ca un privilegiu al femeii purtătoare de inimă curajoasă și tânără în piept... ce sunt.