Nu ştiu cum să păcălesc o migrenă nesuferită. Nu ştiu ce răspunsuri să dau, în ce direcţie s-o iau la răscruce, să merg pe nişte drumuri necunoscute sau să mă-ntorc pe acelaşi drum, cu mai sporită precauţie, dar asumându-mi riscurile binecunoscute, aferente situaţiei?
Nu ştiu cum să mă plimb printre realităţi şi să nu mă rănească, să nu mă mai rănească...
Nu ştiu cum să aduc în casă parfumul teilor în floare, cum să-mi mai dau ceva răgaz şi să nu-mi mai fie mereu teamă. Nu ştiu cum să fac să-mi ascund aripile, care-i sperie pe cei care le văd sau sunt într-un iminent pericol de a fi strivite de cei ce nu le pot vedea nici măcar în vis...
Nu ştiu cum să cern întâmplările prin care fac slalom şi să le pătrund sensul lor cel adevărat. Şi rostul pedagogic, pentru că-l au, trebuie să-l aibă, doar mie capacitatea de a-l percepe îmi lipseşte cu desăvârşire.
Nu ştiu nimic din cum ar trebui să fie o femeie "cu capul pe umeri"... (Ce ironie, pe-al meu îl simt dureros de real!)
Sunt o femeie singură, în faţa unui ecran alb, cu un soi de nebunie frumoasă, care mă face să vreau să-l umplu cu furnici negre de slove ... Noroc cu firea-mi inconstantă, mai salvează ce se poate...
frumoase furnicile negre,avand in vedere si migrena...
RăspundețiȘtergere