Dimineaţă de vară .
Pe tocuri lumea pare mai frumoasă, mai departe de realitatea pe care-o respingi. Mergi printre maşini şi privirile oamenilor cu speranţele intacte, cu prospeţimea unui nou început.
Visezi la o zi cu zâmbete, la ceasuri umplute cu echilibristica-ţi verbală la care te pricepi atât de bine. Visezi la surprize plăcute, la rafinamente frazeologice şi la provocări de a te autodepăşi.
La destinaţie ai altfel de surprize: surpriza să afli că trăieşti printre oameni mici, cu spaime meschine, cu îndeletniciri cel puţin curioase (încă te rănesc, n-ai învăţat să te aperi de-ajuns!), surpriza să constaţi că nu poţi influenţa cu nimic. Discuţi cu oameni obişnuiţi, asculţi poveştile lor de viaţă şi intuieşti că lucrurile se ţes dincolo de voinţă, că tot ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă, oricât te-ai împotrivi.
Drumul spre casă, prin soare, pare mai lung decât îl ştiai. Acasă, o răcoare mincinoasă, sub storurile liliachii, te întâmpină să-ţi reamintească de ceea ce ştii: e o amiază de sâmbătă , prima din vacanţă.
Mereu aşteptarea, care-ţi dă conturul clipelor prezente. Nimic senzaţional, dar cică e bine şi-aşa. De ce nu ţi-e de-ajuns?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu