În copilărie, ultima zi de şcoală era şi prima zi de vacanţă, de care mă bucuram din plin după încheierea serbării pentru care, plină de nerăbdare, mă pregăteam cu sârg. Fie recitam cu glasul tremurând de emoţie poezia, fie declamam teatral monologul în faţa unei mulţimi de părinţi şi gură-cască, clipele acelea aveau în ele ceva solemn şi unic, pe care îl invidiez acum, peste ani, când banalitatea existenţei cotidiene ne oferă din ce în ce mai puţine momente memorabile.
Coroniţa împletită de bunica din garofiţele mereu roşii şi parfumate- cum miroseau, niciodată n-am să uit!- îmi împodobea pentru câteva clipe fruntea, iar mâinile-mi primeau răsplata unui an întreg: diploma cu premiul I şi cartea cu autograful învăţătorului sau dirigintelui, darul cel mai preţios pentru împătimitul lector care eram deja.
Serbarea şcolară era momentul de apogeu al şcolarului de altădată, era un dublu triumf: asupra şcolii, care-şi închidea porţile pentru 3 luni nesfârşite şi pline de promisiuni şi asupra părinţilor, care se vedeau nevoiţi să renunţe la reguli, căci în vacanţă totul e permis, începând cu trezitul târziu şi sfârşind cu intrarea în casă pe înnoptate, căci ... e vacanţă, doar!
Azi e o nouă zi în care se sfârşeşte şcoala. O nouă zi în care îmi amintesc trecutele începuturi de vacanţă de altădată. Numai că bucuria de-atunci nu-mi mai inundă sufletul, nerabdarea nu-mi mai dă aripi visurilor de copil...
Azi sunt un om matur, care trăieşte printre adolescenţii secolului XXI, care nu mai fug să prindă fluturi pe uliţă, parcă nici nu mai râd la fel de mult, parcă nu mai au aceeaşi naivitate şi parcă nici nu mai aşteaptă vara cu aceeaşi ardoare, deşi soarele de azi e la fel ca atunci, ca-n zilele toride de iunie, în ziua serbărilor de sfârşit de an şcolar şi început de vacanţă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu