la o cafea...

Ai colindat prin oraşul cu asfaltul incins, în papucii cei noi, cu treburi... Importantă, siluetă după care s-au întors câteva capete , cu gândurile departe, cu povara dulce a cărţii lui Lawrence în geanta de pe umărul drept, abia aşteptând să ajungi acasă si sa reiei lectura, ai lăsat privirile altora să-ţi ţintească bluza verde fistic şi chipul absent, plictisit...

Ţi s-au dechis câteva uşi, ai primit sărutările celorlaţi pe obraji, ai strâns mâini şi ai zâmbit frumos, histrionic, celor ce nu văd decât femeia tânără, un alt trup printre o mie de trupuri...

În sfârşit, acasă, în sfârşit!

Dincolo de ardenta strălucire plină de oameni desfiguraţi, umbre halucinante, mergătoare, cafeaua aburindă şi amară te aşteaptă, bună, prietenoasă, lângă ecranul alb. E bine la umbra storurilor liliachii, e umbră şi nimeni nu-ţi răneşte timpanul cu zgomotele "civilizaţiei" necivilizate.

Înregistrezi zgomotul bun al vrăbiilor gureşe şi al rândunelelor ce şi-au făcut cuiburi pe scara, e unul chiar deasupra uşii de la intrare. Dimineţile , anul acesta, te-au trezit şi ţi-au spus, primele, că e primăvară şi că trăieşti. De atâţia ani nu le mai auziseşi, nu mai văzuseşi cum îşi schimbă copacii frunzele, că le-ai perceput ca pe un miracol...

Ani în care nici n-ai conştientizat că treceau anotimpurile, că mureai în fiecare zi câte puţin, ani pierduţi pentru totdeauna, ani din care a rămas cenuşa unor amintiri dulci-amare, ani ireversibili... (ce ironie! totuşi, omenirea civilizată şi-nţeleaptă spune că sunt cei mai frumoşi!)

Gânduri ca un şir de soldaţi, uniformi, se-nşiruie şi-şi caută temei. Foile din faţă-ţi , scrise cu cerneală roşie, stau ca mărturie pentru gânduri îngenuncheate.

Alte gânduri, mai noi, se-ncolăcesc cu aburii cafelei şi-ţi pun piedici: spre ce te-ndrepţi? Nimic nu se schimbă în oameni, nici tu n-ai făcut-o nicicum, deşi te amăgeai până mai ieri, doar ceasurile trec grăbite şi zilele se succed nopţilor goale, de atâta timp goale...

În vara asta până şi tristeţile au alt gust, imperceptibil mai fad... Te plictisesc întrebările banale, viziunile unor vacanţe snoabe, pe plaja acoperită de trupuri cât mai îmbălsămate şi avide de soare. Te plictiseşte să nu găseşti soluţii la nimic, să nu mai ieşi din cercul în care te învârţi de luni, fără perspectivă. Te plictiseşte conformismul în orice, dar îl accepţi în virtutea educaţiei şi-a convenţiilor... Sau, poate, cine-ştie, a aceleiaşi păcatoase metehne vechi: încapacitatea de a spune nu!

Ziua se lăfăie, leneşă, aşteptându-şi apusul. Cafeaua e mai mult de jumătate în ceaşcă, ai uitat-o furată de instantaneele care ţi se perindă în dosul frunţii: cândva, o fată în tricou cu dungi marinăreşti, o mare turcoaz, o plajă pustie şi nimeni în jur, parfum de azahar, vară buimacă, străină...

Afară, pe scară, rândunele fâlfâie din aripioarele de evantai şi-şi spun încă o poveste cu zâmbete... Ei, vie şi seara asta, încă una!