Zi toridă, înăbuşitoare. Zăpuşeală cu iz caragialian şi eliadesc. Vară fără prieteni, toţi plecaţi, duminică pustie şi năucitoare."Domnu-i acasă?" îmi răsună întrebarea-n urechi. Nu-i nimeni acasă, nu-i nimeni , doar eu şi liniştea e binevenită, căci mă obosesc mult ceilalţi azi. Pun întrebări la care trebuie să dau răspunsuri. E prea cald pentru răspunsuri... orice fel de răspunsuri. Vorbele atârnă grele, capătă materialitate, se târăsc leneşe şi îşi pierd supleţea pentru care le iubesc.
Gavrilescu, eroul din grădina ţigăncilor lui Eliade, îmi revine în minte ilustrativ pentru agonia barbară de-afară. Niciun mister sub teii mari din faţa blocului proletar în care mă nevoiesc într-ale existenţei, nicio taxă la intrare, doar conformismul. Ştii că-n clădirea cenuşie intri şi-ţi proiectezi visele de evadare spre altă tărâmuri, dar de evadat nu e rost...
Am vorbit cu Cri despre de toate. N-am niciun plan, vreau doar un pic de răgaz.
Gândurile se învălmăşesc în minte-mi şi din noianul lor cald, ca ziua de azi, ies la iveală doar absenţe.
Aroma cafelei, pe masă, amară ca tot ce-i bun, îmbietoare din cana cu doi gemeni aurii, care tin în braţe un soare de bronz, mă amăgeşte că-i bine. Şi e bine, de ce să nu fie?
E vară, e cald, cum mi-am dorit. Toate au rezolvare, trebuie să aibă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu