Constat stupefiată, în ultima vreme, că am din ce în ce mai puţine lucruri în minte. La lucruri de calitate mă refer, că de platitudini sau laitmotive cu potenţial depresiv, har Domnului, cât pofteşti!
Un vid de inspiraţie, o eclipsă prelungită de sclipire care mă dezarmează acum, deşi nu neg că o face pe fundalul unei resemnări asumate.
Îmi amintesc că în copilărie mă temeam cel mai mult să devin femeie, să-mi crească sânii, să fac o droaie de copii şi să fiu... banală. Presupun că în intimitatea conştiinţei mele de adolescentă inadecvată perioadei post-decembriste, mediocritatea era asimilată morţii, ba aş putea să jur că mi-era frică de mediocritate mai abitir decât de moarte. Ce-i drept, nici cu moartea nu mă confruntasem până atunci, decât absolut tangenţial, era ceva ce se întâmpla mereu la alţii, nu "în ograda mea". Doar după ce am văzut-o în trupul tatălui meu am înţeles-o la adevărata ei însemnătate, i-am conştientizat stăpânirea rece şi definitivă, importanţa indenegabilă. Dar despre asta... hmmmm, mai bine nu!
Revenind la mediocritate, cred că ceea ce mă speria la ea era perfidia cu care se insinuează în existenţa noastră şi se face comodă, se instalează ca un musafir care uită să mai plece, devine oaspete permanent. Ne face să ne obişnuim cu ea, să n-o mai percepem ca neavenită, ca dăunătoare, ci , mai degrabă, ca o prezenţă iniţial tolerabilă, nederanjantă, ca o cutie de bomboane în plus în raft... Nu prea ai nevoie de ea, dar nu strică, " las-o, dragă, de ce s-o dau, poate nu se ştie"... fără să te gândeşti la potenţialul caloric tradus în kilograme, deci nociv!!!
Abia apoi, după ce deschizi de mai multe ori dulapul cu pricina şi te obişnuieşti s-o găseşti, cuminte, dormitând, îmbietoare, ţi se pare normală, e bine că e proprietatea ta, dacă s-ar gândi cineva să ţi-o ia, te-ai revolta: "Cum a-ndrăznit? Era a mea, voiam să mă dedulcesc un pic, din când în când...doar câte una, nu mai mult..."
Fără să realizezi, aproape, treaba e făcută, te-a înrobit, devii robul obişnuinţei, al conformismului, al egoismului personal, mediocritatea devine stapâna ta, devine indispensabilă... şi gata! s-a terminat! n-o mai poţi izgoni nici cu spray de ţânţari!
Treptat, ochii se obişnuiesc să nu mai vadă ce vedeau înainte, culorile devin mai şterse şi parcă nici nu ţi se mai par aşa frumoase, impulsurile care te făceau special ţi se par exhibiţii, idealurile fără de care te băteai cu pumnii-n piept că nu poţi trăi ţi se par copilării, te obişnuieşti să spui prea des " la ce bun?" şi " nu se cade" şi, cum amar conchidea Cărtărescu într-un poem pe care n-ai fi vrut să-l înţelegi niciodată, " tot ce-a fost ţi se pare un vis"... Mda... realitate postmodernă, realitate a mileniului trei, realitate a celor trecuţi deja de treizeci de ani, realitate conformistă, realitate deziluzionantă... Din păcate, şi realitatea mea.
Ce-i de făcut? Habar n-am! Dar cine zice că aşa e neapărat mai rău? "Vanitas vanitatum et omnia vanitas".
Unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor...........
RăspundețiȘtergere