La o simplă căutare pe internet, aflăm că utilizarea mătăsii pentru igiena dentară i se datorează dentistului american de origine iudaică, Levi Spear Parmly, din New Orleans, considerat inventatorul prozaicei ațe dentare.
Nu vom cădea însă în capcana explicațiilor acestei invenții atât de utile, dar atât de insipide ca subiect, ci vom profita să ne legăm cu firul de mătase de alte realități mai aspre și mai puțin nobile, dar nu și mai puțin rezistente din existența noastră cotidiană.
Și, pentru că tot vorbim despre ... fire, înnodăm firul vorbelor de azi de cel dintr-o postare anterioară, în care schițam în fuga condeiului câteva rânduri despre rolul gurii omenești. Înțelegem astăzi să ne revendicam superioritatea în fața animalelor tocmai prin faptul că gura este indispensabilă nu doar hrănirii, ci rostirii cuvântului, marca de recunoaștere a existenței noastre raționale.
Cuvântul face pe om rudă a lui Dumnezeu, Cuvântul de la început, prin care, așa cum zice Scriptura, ”toate s-au făcut ; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.”( Ioan 1, 3) și a fost dat în dar omului de către Creatorul lui pentru a pune ”nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului”, cum aflăm din cartea Facerii (Facere 2, 20) și pentru a da slavă lui Dumnezeu, după cum spune psalmistul: ”Lauda Domnului va grăi gura mea şi să binecuvinteze tot trupul numele cel sfânt al Lui, în veac şi în veacul veacului.”( Psalm 144, 21).
Gura ne este, prin urmare, motiv de mare fală, pentru că, prin glasul și cuvântul ei, omul se poate înălța și se poate mântui. Însă, în aceeași măsură, tot gura îl poate pierde pe om, prin cuvintele lui omul putându-se face de rușine cel mai lesne, căci ”din prisosul inimii grăieşte gura.”(Matei 12, 34), cum spune însuși Hristos. Primul om, Adam, s-a alungat din rai nu când a păcătuit, ci când s-a ascuns și a mințit; în locul recunoașterii greșelii, a dat vina pe femeie, iar femeia pe șarpe... Si se pare că n-a învățat nimic, cu această meteahnă rămânând până astăzi, dând mereu vina pe altcineva pentru slăbiciunile sale! Cum spune proverbul: năravul din copilărie n-are leac nici pe vecie!
Deseori, graiurile gurii ies la lumină zdrențuite de dinții întunericului din om: strâmbe, rele, mincinoase și, în asemenea hal pervertite, mușcă din inima celuilalt - fratele, pe care i s-a dat poruncă să-l iubească, să-l îmbrățișeze ori, dacă nu poate, măcar să-l rabde.
Pandemia recentă, cu regulile ei sterpe de distanțare ”socială”, a picat mănușă pe neputințele omului de a-și îmbrățișa fratele de același neam și, uneori, chiar de același sânge. În numele ”protecției” s-a certificat și s-a justificat o impotență de care, în suflete, lumea este virusată în mod fatal demult, încât distanța fizică n-a fost decât un semn al realei prăpastii emoționale.
Acum, de la distanța regulamentară (citește: din fața tastaturii laptopului sau a telefonului mobil!), omul practică fără preget, rezerve sau măsură mușcătura cea de obște, prelingându-i-se, printre buzele otrăvite de veninul imprecației sau al invectivei insalubre, sângele neomeniei, neprieteniei, invidiei și vrajbei celei de toate zilele.
Satisfăcut că l-a ”taxat” pe celălalt, cu care se află cumva prin arbitrariul circumstanțelor într-o adversitate oarecare, savurează gustul deșănțatelor vocabule emise în spațiul public, spre reducerea la tăcere, umilirea sau anihilarea celuilalt. Ticluite în cămara minții înnegrite de resentimente și pizmă îl murdăresc pe ”dușman” așa de tare, încât, cum spune vorba din popor, nici toate apele din lume să nu-l mai spele.
Dinții vrajbei sociale se ascut progresiv, sunt din ce în ce mai tăioși, anomalia cuvântului de la periferia limbajului devine obișnuință, ne lovim de ea zilnic pe facebook, la televizor sau aiurea - transformată în slogan electoral și în mijloc de a-ți demoniza adversarul politic. Este binecunoscut fenomenul halucinant al ultimilor ani, expresie a indigenței intelectuale și morale a unei societăți care nu găsește nimic mai bun decât să se coalizeze pentru a-și exprima nemultumirile în jurul unor cuvinte extrase din rezerva fetidă a scabrosului, cu care defilează mândri, nevoie mare, ca și cum ar fi un titlu de bravură. Au căzut în această capcană nu doar „talpa țării”, fără pretențiile reflecției îndelungate, ci și fețe mai „crăiești”, cu statut de formator de opinie, personalități stindard ale mișcărilor și orientărilor ”rezistente” cu grătar.
O infinită deversare de obscenități și de neghiobie devine cutumă și între cunoștințe, și între prieteni și în familii, ni se strecoară între noi și ia locul, găsit gol, al vorbelor de mătase, al cuvintelor ”cu mănuși”, al observației juste. Ne deprindem treptat să trăim cu anomalia, să n-o mai sancționăm, s-o acceptăm și s-o considerăm normală, în pandemia ignobilă a autosuficienței trufașe și oarbe.
Civilizația înseamnă mătase, înseamnă iscusința creării de legături între lumi, de aducere a misterului aproape, alianță și cooperare, chestiuni de finețe și diplomație.
Mătasea politeții, eleganței și mângâierii foșnitoare, care se ascunde într-un cuvânt, poate câștiga inimi, poate clădi punți, poate fărâma zăvoare și poate, la fel de bine, igieniza... gura.
În lipsa ei rămânem numai dinți feroce, care sfâșie.
Să reiterăm instinctul atavic, dovedit din antichitate ca generator al atâtor orori și anulări ale drepturilor - Homo homini lupus - într-o societate și așa derutată și dezbinată, oare nu e sinonim cu reactualizarea unei paradigme falimentare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu