O Ciacconă de Bach, de pildă, e astăzi prilejul de a da un soi de un extemporal frânturilor din viața fragilă ca o coajă de ou însumată-n tine. Perfectă și emoționantă cum e, muzica lui Bach te farmecă, dar te și provoacă la reflecție, punându-l pe cel care ești în fața oglinzii celui care-ai vrea să fii.
Te îndeamnă ori te forțează, depinde dacă ești dispus să faci un exercițiu de sinceritate, să frângi pojghița subțire dintre intuiții și certitudini, dintre trăire conștientă și ființare în virtutea inerției.
Mai țotdeauna iese la iveală sarabanda unor adevăruri pe care uitaseși că le știi: promisiuni pe care ți le-ai făcut și nu le-ai respectat, tăceri care au eșuat în flecăreli fără sens, citadele ale stimei pe care le-ai clădit pe nisip și care s-au înecat în coama primului val nepreconizat.
Anii din urmă au înregistrat o deșertificare a tărâmului valorilor consacrate de civilizația umanistă.
Din cauza superficialității, ignoranței ori a altor futile pricini, examinările fulgurante din ochii unui necunoscut, care-ți pune preț printr-o simplă fluturare de gene, îți pot fi fatale. Cazi instantaneu din demnitatea de individ demn de respect și dispare orice șansă de-a o avea vreodată.
Numai în ochii lui Dumnezeu, la care scripturistic este menționat că-ți sunt numărați și perii capului, ai mereu șansă de a lua nota maximă. În fapt, ai mereu șansa de a dovedi că, oricât ai fi de mediocru, îndatoririle de noblețe le-ai respectat și îți pregătești, ca Micul Prinț din poveste, planeta personală, descotorosindu-te de baobabi de îndată ce-i deosebești de tufele de trandafiri ”cu care se aseamănă foarte mult când sunt foarte mici”. Esențiale sunt vigilența, adecvarea și disciplina pe care le pui în dichiseala propriei planete, pentru că îți dau posibilitatea de a contracara efectele semințelor ierburilor rele, care cresc oricum, în orice țarină.
Antoine de Saint-Exupery, de la a cărui naștere în acest sfârșit de iunie se vor număra 120 de ani, restaura omul modern, reașezându-l în demnitatea de ambasador al lui Dumnezeu în fața unui alt om. Așa explica, în virtutea acestei calități, respectul față de celălalt: o obligație, o formă de manifestare a unei fraternități și rudenii cu divinitatea, rațiunea relațiilor dintre oameni fiind dragostea de Dumnezeu. Ori asemenea rudenie obligă în dublu sens: față de alții și față de tine! ”Civilizația mea, consemna în 1942 în Pilot de război, moștenindu-l pe Dumnezeu, a întemeiat respectul oamenilor prin mijlocirea indivizilor, (...) a propovăduit și respectul de sine, adică respectul pentru om prin intermediul propriei sale ființe.”
Precum autorul Micului Prinț, ne aflăm în vremuri de răstriște, în care constatăm că unul dintre cele mai importante extemporale la care luăm notă slabă este cel al respectului dintre oameni. Cu scuza puerilă că "așa e lumea", în această ”junglă” care a devenit agora mileniului al treilea respectul semenilor împărtășește soarta limbii din care am moștenit vocabula. Cunoscută de tot mai puțini, considerată aproape o limbă moartă, adevărată pedanterie a vreunui savant, latina este în același fel desuetă ca și respectul dintre semeni, cel despre care Saint-Exupéry demonstra că nu-l umilește pe om, ci îl luminează și-l face ”drum către Dumnezeu”.
Odată corupte rațiunea și bunăvoința, respectul dintre noi este detronat de individualismul nătâng și de parvenitismul cel de toate zilele, iar ”drumul se preschimbă în zid”. Ne mai miră că suntem mereu corigenți la câte-o virtute ori datorie?
Dacă realizezi rostul igienic al extemporalelor pe pământul oamenilor ”frați întru Om”, reîntorcându-te în sala de examen a oglinzii tulburarea se vindecă, singurătatea nu-ți mai este grea, mintea nu-ți mai orbecăie în întunericul deznădejii și al lipsei de soluții.
Atunci o Ciacconă de Bach devine bun pretext de a-ți lua sufletul pe genunchi și a-l întreba: Unde mergi? Vezi drumul de baobabi? Te rătăcești în trufie și-n propriul neant sau faci să crească trandafiri?
Un asemenea extemporal este o ocazie de a pricepe că primejdia coloșilor care înăbușă florile de pe planeta personală e reală, deși atât de puțin conștientizată, iar neajunsurile care îl pândesc pe cel ce o ignoră sunt atât de mari, încât, deopotrivă cu povestitorul din Micul Prinț, vă conjur: ”Fiți atenți la baobabi!”
Iunie e ea însăși o promisiune: a fecioriei florii înmiresmate, ce se va împlini în dogoarea lui cuptor și-și va dezveli toate farmecele în savurosul gustar. Oare va ajunge răsplata binemeritată a micului prinț ascuns în fiecare inimă ori se va ofili în deșert?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu