marți, 16 iunie 2020

”Toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții”

În preajma comemorării lui Eminescu,  reflectezi cu tristețe la acest destin care s-a mistuit atât de rapid într-un foc parcă nelumesc, al propriei genialități. 
Destin este neologismul corespunzător la noi ideii de soartă, de forță supranaturală despre care se crede că hotărăște în mod irevocabil ce se petrece în viața omului. E un cuvânt pe care l-am împrumutat din limba franceză, care ni s-a părut, probabil, mai elegant decât cel de origine, de la strămoșii latini, sortis, poate mai potrivit nouă, mai ales având în vocabular și expresiile populare ”a arunca soții” sau ”a trage la sorți”, care presupun intervenția hazardului într-un mod vizibil, practic chiar.  
Credința în soartă nu ține neapărat de un fatalism specific exclusiv românului, ci este o atitudine universal valabilă, care ține de gândirea  magico-simbolică, indicând  dependența văzutului de nevăzut. 
Manifestarea românească a acestei credințe comportă însă câteva aspecte interesante, căci prin expresia „așa i-a fost soarta” românul reacționează în fața inexplicabilului morții năpraznice, a ceea ce nu poate nici înțelege și nici stăpâni, dar trebuie să accepte. 
E admirabil cum, socotit neinstruit, țăranul român a știut, instinctiv, că există ordine superioară în univers, iar acceptarea, deși mai totdeauna dureroasă, este singura cale de a merge mai departe pe un drum al vieții nu de puține ori foarte accidentat. Socotea asta datorie și lege, în fața nenorocirii se mângâia cum putea, timp rămas de oblojit rănile era puțin, căci grija vitelor, a unei case adeseori plină de copii sau lucrul pământului nu așteptau.
Sorții îi era rezervată și găsirea partenerului de cuplu, numit în tradiția populară „cel sortit”, la fel cum și consecințele alegerii erau puse tot pe seama aceleiași sorți, mai galantoană ori mai cărpănoasă. Cum în lumea țărănească oamenii anevoie se despărțeau, însoțirile fiind de cele mai multe ori pentru tot restul vieții, în cazul în care alegerea nu fusese prea fericită, cei doi se nevoiau unul cu altul, năduful rămânând a fi vărsat tot pe soarta cea rea, căci pe cine altcineva ar mai fi putut da vina? Și, oricum, la ce bun?    
Nu ne miră că, având origini țărănești și trăind în paradigma unui veac romantic și superstițios, tot în aceeași cheie a culpabilizării sorții gândeau și eroii celei mai celebre povești de dragoste din literatura  noastră: Mihai Eminescu și Veronica Micle. 
Fatalist din fire, Eminescu se considera pe sine ”unul din oamenii cei mai nenorociți din lume”, neiubit de nimeni afară de Veronica, ducând o viață „deșartă de bucurii”, în care se culpabiliza că ar fi atras-o,  ca într-un ”cerc fatal”, și pe aceasta. Iubind-o și fiind, la rându-i, iubit de Veronica, Eminescu era convins că a atras în mod ineluctabil și asupra ei ”ura cu care oamenii îl onorează”. Istoria ne-a demonstrat că a și avut dreptate! 
Deseori în scrisori poetul asociază ”nimicniciei” sale un destin orb și vrăjmaș, ba altădată, cu un umor amar, atribuie agravarea unor suferințe fizice, în care se pare că se afla când a creat Luceafărul, unui destin hristic, de eternă suferință: ”Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi.” 
Imposibilitatea de a fi împreună cu iubita, Eminescu o punea - cum altfel? - tot pe seama sorții neprielnice: ”fatalitatea că mi-i atât de dragă și atât de scumpă și totuși nu pot fi lângă ea.”
Veronica, fire neliniștită, ”presimțea deseori nenorociri”.  ”Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii ” îi scria ea poetului,  ”scrisorile tale sunt singurele, când tu nu eşti de faţă, care mă mai asigură şi mă mai liniştesc.”  Deloc surprinzător, dacă luăm în considerare viziunea ei despre viitor: ”câtă vreme mai ești susceptibil de o bucurie, te poți aștepta la cea mai mare durere.” 
Căzând în capcana de a o socoti pe acestă femeie inferioară lui Eminescu, mulți nu au putut găsi explicația cum oameni atât de diferiți ca fire și ca inteligență au putut fi într-un mod atât de fatal marcați de o  pasiune erotică? Poate că, de fapt, n-au fost chiar atât de esențial diferiți?! 
Recitindu-le corespondența, nu poți să înțelegi povestea lor de iubire doar raportându-te la circumstanțele istorice și la unele sincope de comunicare, fără a nu atribui și oarecărei fatalități un rol însemnat. În scrisori găsești, pe lângă efuziunile amoroase ori acuzele lipsurilor materiale, și suspiciunile, frământările din gelozie ori a intervenției unor terțe persoane. Deloc străine oricărui cuplu oarecare, dar care probează, prin deznodământul poveștii, preexistența convingerii amândurora că sunt sortiți unui „amor trist și nefericit”.
Doar adversitățile unui destin crud, ajutat de cerbicia poetului, au împiedicat-o pe Veronica de a-i fi de prea mult folos lui Eminescu în timpul bolii, astfel că poetul moare singur, iar la înmormântare este însoțit doar de la distanță de îndoliata lui iubită, nevoită să se ascundă de oprobiul public.  
Gestul ei fatal, din noaptea de 3 august 1889, când, disperată și obosită de a se târî prin lume fără omul pe care l-a iubit, înghite arsenicul ce-o va duce spre Eminescu în eternitate, e poate și el circumscris unei aruncări de sorți nefaste care i-a urmărit, oferindu-le, cum spunea Veronica, doar ”fericirile care nu te fericesc”. 
Destinul orb îi alege, poate, pe unii oameni cu o putere de a iubi care împinge existența la marginile riscante ale nebuniei, dar ei sunt cei care transformă a trăi în a te dedica unei ființe pe de-a-ntregul, uneori până la lepădarea de propriul sine. 
În căutarea unei fericiri iluzorii, pun toată energia unei devoratoare pasiuni, pentru că sunt convinși că răsplata așteptată e pe măsură: inima celuilalt, fericirea visată. Și fericirea e un țel așa de înalt și de firesc zidit în sâmburele de duh ascuns în ființa noastră, încât trece dincolo de ceea ce rațiunea acceptă ca rezonabil ori firesc. 
E un fel de circumstanță atenuantă a acestor oameni care trăiesc la limitele imposibilului, sfidând convențiile și condiționările de tot felul, care se încăpățânează să se agațe cu degetele de himera unui vis, fără a-i mai da drumul niciodată, chiar și când prăbușirea e ineluctabilă. După unii, aceștia sunt eroii. După alții, doar ratații - depinde de perspectivă...
Cei care năzuiesc spre un cer pe care majoritatea îl abandonează, din pricina asperităților și sinuozităților drumului până la el, acceptă riscul să nu-l atingă niciodată, căci nu garantează nimeni reușita în materie de fericire sau de... ceruri. 
E un dat, parcă de la începuturile lumii ”Căci scris a fost ca viaţa ta /De doru-i să nu-ncapă,/ Căci te-a cuprins asemenea/ Lianelor din apă.”, dar care nu poate deveni realitate decât dacă nu i te împotrivești. 
Probabil de aceea Veronica s-a încrezut în vedenia din fântână, ca oarecând Narcis, plătind prețul unor sorți răi, atât ei, cât și Eminului ei iubit...  Astăzi, asemenea credințe socotite iraționale, ridiculizate și aspru pedepsite, mai rău ca blasfemia din vremea închiziției, ori gestul Veronicăi ar deveni subiect de știri, disecat cu mefiența caracteristică unei lumi fără iluzii și fără naivități. Dar, cine poate afirma că știe adevărul? Și cine poate să-și asume riscul de a arunca, primul, piatra? 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...