La supermarket aștept cuminte la coada care s-a format la casa de marcat. În fața mea stă un bătrân, ochi vioi peste masca regulamentară, așteaptă liniștit la rând, ca și mine. Are puține produse în coș.
În fața lui, la o oarecare distanță, o ființă umană de sex feminin: pantaloni scurți, tricou fără mâneci, de culoare incertă, rucsac spânzurat pe spate, păr cânepiu tuns scurt, pălărie din paie model Trilby, ochelari. Se uită în stânga și-n dreapta, cu evidentă ostilitate față de banda neagră de cumpărături, pe care nu știu cum de s-a îndurat să trântească o sacoșă de bumbac și un baton de ceva nedefinit...
Prezumtivele bombe biologice, reprezentate de ceilalți clienți care-și estimează din ochi prețul produselor din coșuri, se vede c-o neliniștesc teribil, altfel nu-mi pot imagina de ce-i scrâșnește dușmănos, pe sub mască, bătrânului din spatele ei: ”Păstrați distanța!” Cert e că i s-a părut că s-a apropiat, deci e periculos, pentru că, în virtutea vârstei, îl consideră suspect de a fi posesorul a milioanele de hoarde invizibile de microbi. Doar pentru că are păr alb...
Deși poziționat departe de a-i sufla în ceafă ființei umane de sex feminin, bătrânelul o privește o clipă nevenindu-i a crede că lui i se adresează și îi răspunde ironic, pe același ton marțial cu care fusese apostrofat, cu un: ”La pământ!” Apoi zâmbește cu ochii licărindu-i deasupra măștii pe care, disciplinat, o poartă. Probabil ceva îi sunase familiar, ca venit din alte vremuri în care trăise, făcuse armata și îndurase multe ordine asemenea. Dădeau mărturie părul lui alb ca zăpada și expresia resemnată și calmă cu care aștepta la coadă.
Ultragiată, ființa umană de sex feminin nu-i rămâne datoare, ci-i trântește acid: ”Nu, la rând!”, săgetându-l prin ochelari, satisfăcută că l-a pus la punct.
Bătrânul o măsoară din cap până-n picioare o clipă cât veșnicia, apoi, în tăcere, se îndepărtează bonom și se așază la rândul din fața unei alte case de marcat. În urma lui spațiul urlă gol- de golul aflat în spatele măștii ce ascunde o ființă umană de sex feminin purtătoare de pălărie Trilby, rucsac spânzurat pe spate și ... dispreț față de virtualii infractori posesori de păr alb.
Vin spre casă cu gândurile aiurea și traversez pe trecerea de pietoni concomitent cu un domn cam de 55-60 de ani, care-și flutură masca verzuie de-o baieră, toropit de căldura amiezei. Poartă o cămașă cu mâneca scurtă, deschisă la culoare, și merge încet, paralel cu mine, pe trotuar. Recunoaște de departe o pereche care vine din sensul opus și se înveselește subit, îndreptându-se spre ei. Nu s-au mai văzut demult, pasămite, căci sună a surpriză plăcută glasul lui. Îl zăresc și ceilalți doi, un cuplu relativ tânăr, care vociferează zgomotos, recunoscând în cel ce se îndreaptă spre ei, salutându-i prietenos, cu fața plină de zâmbet, o veche cunoștință.
Cei doi tineri poartă măștile pe figură, tricouri mulate și blugi strânși pe picioare. Bărbatul mai tânăr, emanând o superioritate țipătoare, îi strigă celuilalt într-o exprimare hibridă, spaniolă de baltă și româna de uliță: ”Ola, Ola, pune-ți mascarila!” (sic!), făcându-i semne să stea la distanță.
Domnul în cămasă, observând reticența celor din față, se oprește cam la un metru și ceva de ei, zâmbește înțelegător, le face pe plac, își pune demonstrativ masca și rostește, cu umor, o frază splendidă, care exprimă tot ridicolul situației: ”Mafie, bre, în toată regula, ce mai!”
Trec pe lângă ei cu simpatie subită față de domnul cel spiritual și-i las discutând mai departe, mascați pe stradă, sub arșița orbitoare, conformându-se unor absurde cutume. Oare ce-or mai avea să-și mai spună? Mi-i imaginezi pe cei mai tineri lăudându-se, probabil, cu succesele lor de peste hotare și pe celălalt răspunzându-le cu zâmbetul larg și înțelegător ascuns sub mască, salvându-se prin autohtonul și sănătosul haz de nebunia generală.
Ajung în casă și, în locul târguielilor, scot din punga de plastic reciclabil... un cuvânt: semeție. Nu știu cum s-a strecurat în locul ananasului, al brânzei ori al bomboanelor de ciocolată. Oare scenele tragicomice la care-am asistat, desprinse parcă din absurdul livresc, să fie de vină? Îl întorc pe toate părțile, îl cercetez circumspectă: nu-i al meu!
De fapt, nu-i al nostru, nu ne caracterizează pe noi, românii, în profunzimea ființei noastre etnice, l-am împrumutat de la alții, ca și alte metehne - de la slavi, spune dicționarul. Noi doar l-am mai updatat cu nițică impertinență, cu nițică egolatrie, cu nițel tupeu, ca să intrăm și noi în rândul lumii „civilizate”... Olé! Olé!
Dau să-l arunc la coșul de gunoi, dar el cu niciun chip nu se dă dus! Face recurs: îmi reamintește sutele de gesturi nefirești care-l legitimează în ultimele luni, siluind în patul procustian normalitatea și umanitatea din noi.
Analizez atent calea aceasta de atac, mă silesc banale acte ale vieții cotidiene la care tocmai ce-am fost martoră, precum și sutele de injurii proliferate la adresa bătrânilor de tinerii semeți, care uită un truism etern: că roata e rotundă și că... se rotește pentru fiecare.
Născută din frici abisale și iraționale, semeția a devenit o armă de apărare prin care cumpărăm iluzia invulnerabilității. Atât timp cât putem scăpa noi, ne-o permitem, ba ne-o și justificăm. Egoul ne copleșește rațiunea, educația, uneori chiar bunul simț.
Reminiscențe ale perplexității cu care-am fost martorul unor asemenea scăpări ale egoului din chingile normalității stăruiesc, ca un gust amar. Ca să-l uit, deschid laptopul și-l ascult pe academicianul Ioan-Aurel Pop într-un dialog cu părintele Constantin Necula. Blând, așezat, deapănă amintiri mai îndepărtate sau mai recente și-l aud mărturisind că s-a ”amărât teribil” când a văzut ”că trebuie să umblăm îndepărtați față de altii, că bătrânii sunt considerați vinovați mai mult de răspândirea bolii decât alții” și că și-a dat seama că, în aceste circumstanțe, ”probabil, o etapă din viața noastră s-a dus.” Q.E.D. ...
Și toțuși astăzi îmi mențin decizia inițială. Smerenia noncombativă a bătrânului cu păr ca neaua din supermarket și condescendența cu zâmbet a domnului căruia îi plăcuseră filmele cu mafioți fac imposibil alt verdict. Mă înarmez cu vocabule latine ca speranță, toleranță, bună-cuviință și trimit, definitiv și irevocabil, musafirul semantic nepoftit acolo unde-i este locul: la coșul de gunoi al atitudinilor și-al vocabularului.
Cred și eu, ca și marele savant Ioan-Aurel Pop, că a te da întru semeție e neproductiv și nerecomandabil, pentru că „ în viață este bine să-i înțelegi pe toți cei din jurul tău, și să-i încurajezi și să le dai speranță.”
Desfac foșnitorul ambalaj de la cutia cu bomboane de ciocolată și mă pregătesc să fac față circumstanțelor. Pe cutie scrie că-s cu cremă de whisky. Irish whisky. ”Mafie, bre, în toată regula, ce mai!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu