Recursul la mituri ca elemente de rezistență ale unei culturi este un act de sanitate și de igienă cognitivă. Și colectivă. Protejarea acestora este obligatorie în vremuri de răstriște, de pandemie morală și intelectuală. Am zice mai necesară decât protejarea prin scutul măștii chinezești pentru viruși vremelnici, căci virușii sunt, până la urmă, neutralizați în mod natural de către imunitatea organismelor sănătoase, care luptă pentru supraviețuire, pe când valorile identitare rezistă numai dacă sunt asumate, perpetuate și apărate conștient de către o comunitate etnică. Pentru că ele conferă identitate, asigură memorie colectivă și orientare stilistică performantă.
Cum în matricea stilistică a românilor, ca și a altor popoare latine sau balcanice, predomină stilul cultural afectiv, sunt potențate valorile tradiționalismului și ale credinței religioase, valori individuale puternice și extrem de rezistente, tocmai acestea sunt cel mai puternic amenințate în contextul atât de controversatelor tendințe de uniformizare, aduse pregnant în discuție în ultima vreme.
Miturile naționale au făcut obiectul unor studii de excepție ale unor mari personalități pe care le-a avut cultura română - amintesc doar câteva nume: Alexandru Odobescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt. Unul dintre ele, prezent în splendida baladă Miorița, și-a câștigat un statut privilegiat. Situată de Călinescu între miturile reprezentative ale neamului, care consacră un mod de existență pastorală și un profil spiritual românesc súi-géneris, a făcut obiectul unor splendide analize și interpretări. S-au scos la iveală frumusețea stilistică și bogăția de semnificații deosebită, în special în ceea ce privește condiția neobișnuită și tragic enigmatică a eroului, reprezentativ pentru capacitatea de transfigurare a condiției umane de care dă dovadă poporul român. Un sens mai înalt decât paradigma obișnuită, care dovedește o timpurie conștiință a sufletului nemuritor și a unei existențe care transcende efemera viețuire în trup.
Consacrându-i valoarea și îngrijindu-se de a-i asigura rezistența peste timp, programa școlară a inclus textul acesta atât de frumos în manuale, nu pentru o superficială memorare de versuri populare, ci spre cunoaștere, studiu, înțelegere și voită neuitare în mințile și în conștiințele viitorilor adulți, cetățeni și patrioți. Și, mai întâi de toate, români, o nuanță extrem de necesar de a fi punctată.
Este modul prin care operează școala românească, atât de blamat astăzi de cei care n-au prea iubit această instituție esențială, pe care se grăbesc s-o defăimeze, uitând că îi datorează extrem de mult.
Este și modul prin care instituțiile statului și oamenii care le conduc ar trebui să protejeze patrimoniul cultural al acestui neam. O măsură nu numai necesară, ci și obligatorie pentru liderii prezumat de bună credință, meritorii, posesori ai unei bogate zestre culturale, cu un orizont vast și o vocație de lider, de păstor, de baci al turmei a cărei sănătate și integritate, fizică, dar și morală, se angajează s-o asigure.
Urmând demersul nostru anterior, al mărturisirilor unor subiective înțelesuri ale cuvintelor, ne vom opri asupra personajului central al baladei noastre, ciobănașul modovean, care a suscitat atât de nedrepte, uneori, bâte ale relelor înțelegeri și catalogări.
Termenul baci are în dicționar etimologie necunoscută, așadar, ca și alte cuvinte cărora nu li s-au putut demonstra proveniența, ca abur, ameți, cioban, batal, ciomag, baltă, gard, ghies, măgar, năsărâmbă, sterp, sarbăd, ș.a.m.d. e păstrat în zestrea lingvistică de la strămoșii daci. Vine, așadar, din timpuri străvechi, din care a străbătut, și el și îndeletnicirea, drumul transhumanței pe plaiul - n-am cum să rezist ispitei livrești de sorginte blagiană, prea e frumos spus!- ”indefinit ondulat” în care ne ducem și noi existența.
Recurgând tot la dicționar, aflăm că baci este ciobanul care are numărul cel mai mare de oi în turmă, este superior celorlalți păstori, are atribuții administrative și poziție privilegiată, dar și sarcini de o vitală importanță pentru această ocupație: e însărcinat cu prepararea brânzei, urdei și untului, care constituie principala sursă de hrană a ciobanilor și care sunt și valorificate, pentru acoperirea altor necesități. Informațiile ne servesc spre acoperirea, măcar în parte a semnificației acestui cuvânt, ale cărui sonorități complexe, date de coexistența unei oclusive bilabiale sonore b și a unei africate surde c, spun ele însele povești misterioase, a căror deslușire integrală încă se lasă așteptată.
Așadar, baciul este cea mai importantă persoană pentru turma lui și este, în același timp, direct și întru totul responsabil de buna ei administrare, necesitând un comportament responsabil și perseverent, așa cum este consacrat în tradiția păstorească de la daci.
Tot din timpuri străvechi străbate până la noi și o descriere fizică a străbunilor noștri, despre care știm că erau blonzi și roșcați, pe columna lui Traian apar bărboși, în ițari și cojoc, luptând cu determinare, detalii cu oarecare semnificație, care nu i-ar putea califica nici pe departe niște pământeni blânzi din fire, molâi, placizi, poltroni sau slabi de înger.
Mai mult, nimeni altul decât părintele istoriei, Herodot, consemnează că geții, adică dacii locuitori la câmpie (!), sunt ”cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”. Două atribute cel puțin interesante, dacă ținem seama că ocupațiile principale ale dacilor nu erau de natură militară, ci agricolă, așadar deloc emblematice ca potențial agresiv sau combativ. Bărbăția, tot dicționarul o definește recurgând la termeni caracteristici unui războinic tipic: curaj, putere, energie, vigoare și forță. Exponențiale, așadar, pentru un soldat, mai mult decât pentru un baci, fără a fi neapărat contradictorii.
Ce l-ar fi putut determina pe istoric să definească astfel un neam, dacă nu evidența calității, prin care ei s-au făcut remarcați în coordonatele unui spațiu vast, pe care l-au stăpânit nu numai prin forța armelor, cât mai ales prin cea a spiritului? Ne simțim îndreptățiți să credem că dacii erau oameni abrași, care au ales voluntar să-și trăiască viața cu bărbăție, în virtutea credinței că sufletul lor este nemuritor.
Dreptatea, echivalentul lipsei de fățărnicie, nepărtinirii și integrității morale- nu pierdem din vedere gradul de comparație folosit de Herodot, superlativul de superioritate! - nu par a se înscrie, nici ele, în lista trăsăturilor definitorii unui tipar etnopsihologic fragil, susceptibil de pasivitate, indolență și fatalism, ci a unui neam care dă oameni capabili de să viețuiască superior și exemplar.
Un neam care s-a manifestat creator, născând propriile mituri din contopirea existentei umane cu seva propriului pământ. Iar miturile, ca acte umane paradigmatice, sunt ”mai adevărate decât realitatea”, cum afirma cândva Blaga, ne conferă legitimitate pe aceste meleaguri și merită pe bună dreptate a fi cunoscute, iubite și ocrotite.
Veți înțelege de ce am avut o revelație tristă în urma debitării în spațiul public a unor inepții de la cel mai înalt nivel, fiindu-ne clar că accepțiunea termenului de lider al unei comunități este astăzi flagrant uzurpată de posesorul unor asemenea mostre de limbaj și concepție: ”Avem o poezie, Miorița, vă spun sincer că susțin să fie scoasă din programa școlară. Nu numai fatalismul care există şi faptul că un om, deşi este înştiinţat că o să i se întâmple ceva rău, nu face nimic, mai sunt şi alte lucruri care nu cad bine. Sunt nişte chestiuni acolo care intră în subconştientul copilului care învaţă această poezie, care reflectă o mentalitate contrară unei societăţi care trebuie să evolueze, care trebuie să se dezvolte, care trebuie să bată cărări nebătute, trebuie să recupereze un decalaj moștenit nu din cauza noastră".
Declarația aparține primului ministru de astăzi al României, echivalentul contemporan al păstorului turmei autohtone, cu responsabilitățile aferente unei astfel de poziții, dar în vădită neconcordanță cu acestea. Și totodată în ridicolă impostură, căci se pronunță într-un domeniu care-i depășește cu desăvărșire competența.
Dacă mai adăugăm evidente dificultăți în utilizarea registrului standard al limbii române și a gramaticii normative, afirmăm că demnitarul nostru nu poate fi bănuit a avea în comun cu străbunul dac decât unele metehne mai puțin dezirabile, devenite celebre prin sancționarea lor aspră de către regele Burebista, care se spune că ar fi ars, în scop didactico-profilactic, toate viile.
Întorcându-ne la prezentul cotidian, cu greu putem afirma că societatea românească este refractară la nou sau fatalistă în mentalități. Vedem cu toții cum idei noi, considerate progresiste, au prins destul de repede la români, care au împrumutat idei foarte la modă în societățile occidentale, recuperând ”decalajul” față de societățile occidentale, nu totdeauna cu un solid discernământ. Ba, uneori, ”bătând și cărări nebătute”, care ne-au adus o faimă nu de puține ori negativă...
Mai mult, într-un studiu despre trăsăturile și valorile etnice atât evaluate, cât și integrate ale românilor dobrogeni, cei mai reprezentativi urmași ai dacilor de la Pontul Euxin, fatalismul, în sensul acceptării ideii de soartă și predestinare, se afla ca trăsătură națională pe un codaș loc 48 din 50.
De asemenea, în percepția publică a altor minorități conlocuitoare, fatalismul a apărut ca o trăsătură încă mai puțin reprezentativă pentru români, fapt ce demonstrează cu asupră de măsură că, de la intrarea baladei Miorița în conștiința publică, adică de mai bine de un secol de când, descoperită în munții Vrancei de Alecu Russo, a fost trimisă lui Alecsandri s-o publice, nu a avut niciun impact negativ asupra mentalităților românilor. Am spune chiar dimpotrivă, textul folcloric contribuind la îmbogățirea culturii naționale, servind uneori chiar ca sursă de inspirație pentru literatura cultă.
Să afirmi că baciului din balada atestată drept tezaur inatacabil al culturii românești îi va fi fost definitoriu fatalismul, stupida inacțiune în fața unui pericol iminent și o mentalitate contrară principiilor evoluției este o inepție! Ea demonstrează un bagaj de cunoștințe precar și o înțelegere de nivel suburban a realității, menită, la fel ca și expresia utilizată de premier, să ”nu cadă bine” în conturarea profilului intelectual al acestui demnitar.
Și credem că ar mai fi și „alte lucruri care nu cad bine”, precum imixtiunea neprofesionistă într-un domeniu nestăpânit, ignoranța crasă, autosuficiența fudulă, vidul ideatic și lipsa de atașament față de România și valorile culturii naționale. Toate, de natura unei evidențe care nu i-ar face mândri pe aprigii daci, capabili de sacrificiul suprem pentru moșia și cerul lor, de modul în care au evoluat intelectual și moral urmașii care au astăzi în posesie toiagul de păstor al națiunii.
Preluarea unor idei false, foarte des vehiculate astăzi de unii năimiți, care încearcă distrugerea unor repere fundamentale ale culturii române de către un demnitar al statului român este în măsură a ne întrista, a ne îngrijora și a ne pune multe semne de întrebare. Deși jenante și descalificante, atât pentru individ în sine, cât și pentru poziția publică din care sunt emise, având în conștiința publică efectul plastic al datului cu bâta în...baltă, genul acesta de afirmații reprezintă expresia unui mod de gândire periculos prin superficialitate și denaturare a adevărului. Ele sunt de natură a genera efecte dramatice pentru viitor, în special pentru tinerii care, victime ale degringoladei generalizate, animați de spiritul de frondă în virtutea vârstei lor, auzindu-le, ar putea lua în derizoriu însăși ideea de valoare culturală. Ori tentației deconstrucției este hazardat să cădem pradă, știut fiind că lesne este a dărâma, dar anevoie a construi.
Parcă Burke spune undeva că este suficient ca oamenii să nu facă nimic, pentru ca răul să triumfe?
Un semnal de alarmă donquijotesc poate, un far în întunericul ce domnește peste marea de indolență se doresc a fi rândurile de mai sus. Sau poate o altă formă în care proiecția de lumină din mit a dacilor bărbați și drepți ne revendică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu