Despre sensurile cuvintelor și drumurile lor până la noi poți vorbi mult și în moduri accesibile feluritelor inteligențe. Continui astăzi să agăț în vârful peniței virtuale un alt cuvânt: degradare, neplăcut, însă impus oarecum de circumstanțe. Azi doar într-un crochiu, silindu-mă, cu un alt prilej, a-l descheia la șireturi mai pe îndelete și a-i dezvălui dedesubturile. Prilejuri vor fi, n-am grijă!
Sensurile verbului a se degrada includ nu doar figurativ ideea decăderii. Dintr-o stare de funcționalitate, dintr-o demnitate, dintr-o însușire inițial ideală la una palidă, slăbănogită ca intensitate, deteriorată. Degradării se supun toate câte există: popoare, cetăți, stăpânire, bogăție, minciună, valori, tinerețe, putere, iubire, iluzie, prietenie, sănătate... și viață. Toate, absolut toate, fără excepție, se corup, se degradează, se transformă, se ruinează, se pierd și pier.
Cel mai lesne se pervertește Binele, căci omenirea, nărăvită de a privi abstracțiunile cu un ochi foarte sceptic, are, în genere, o rezervă față de tot ce nu posedă formă concretă, nu ține de foame sau de cald. Cum raportarea la orice noțiune sau realitate se face prin prisma preaplinului și trufașului eu, binele este privit dintr-o perspectivă extrem de apropiată propriei perechi de ochi, în consecință diferit față de altă pereche de ochi din dotarea unui alt preaputernic ”eu”: doar că... al altuia.
Mai mult, cum natura lui definitorie este necorporală, Binele, spre a fi într-adevăr văzut cum se cade, necesită oarece măiestrie a unei alte perechi de ochi, purtați îndeobște pe... interior. Și cum aceștia suferă la specia umană adesea de o gamă largă de afecțiuni, chestiunea devine foarte delicată.
Relativizându-se după soiul deficiențelor de vedere, căci, așa cum spun doctorii, orice ființă poate fi afectată, în orice moment, de o problemă de vedere, mai inofesivă sau mai agresivă, conștient sau nu, Binele se pervertește, adică își pierde valoarea lui absolută, în funcție de limitările, diminuările sau sensibilitățile câmpului vizual al fiecăruia.
Așa se face că, vătămat fiind ochiul dinlăuntru, ochiul din afară e lesne înșelător, astfel încât vezi Binele și acolo unde nu este, fantasmagoric, trunchiat în cine știe ce întruchipări, mincinos.
Foarte adesea îl vezi în grădina celuilalt. Iar binele celuilalt îți pare, dintr-o dată, mai chipos, mai ispititor, mai plin de must și mai dulce la gust, te fură cu înfățișarea lui calpă și vrei să i-l furi.
Și-l invidiezi, și-i sapi gardul ca să-ți faci cărare și celălalt îți devine rival, ba chiar vrăjmaș, pentru că deține ceva ce tu jinduiești și nu ai, ceva ce crezi că, de vei avea în mâinile tale hulpave, în fața ochilor tăi bolnavi fără să știi, te va face mai frumos de privit, mai vrednic de poftit, de iubit...
Și, de ce crezi, ieșind ca furul din grădina celuilalt cu brațele pline, că ai acum destul din ceea ce-ai poftit așa de nesăbuit, ignorându-ți uneori chiar propria grădină, propriul pom pe rod, vrednic și dornic să dea must, de-asta ești, în lumina celorlalți ochi, cu care te încăpățânezi să nu vrei să te vezi, mai sărac, mai gol, mai răpănos și mai plin de amărăciune!
Căci deseori mărul roșu al Binelui de pe ramul vecinului e viermănos, și putred, și rău la gustare și nu-ți aduce dulcele visat, ci numai minciuna, așa cum s-a arătat ea ochilor tăi de tină și nevedere.
În vremurile acestea ingrate, abstracțiunile, siluite la măsurile strâmbe ale concretului, se îmbolnăvesc, se pervertesc. Comoara asta abstractă a Binelui, dorită de mulți precum cea mai de preț grămadă de arginți, o capătă doar cel ce nu dă pe comorile prețuite cu ochii lumești nici un bănuț găurit Și, la fel, o păstrează doar cel ce-o sporește, dăruind-o, paradox de care ne-a încredințat un exemplu dureros de concret, acum două mii și mai bine de ani!
Paradox care, așa cum îi stă bine oricărui paradox, se încăpățânează să ne dea cu tifla!
Și, că să nu fie tonul grămăticului prea grav, gravitatea fiind cea de care suspinăm ca de-un spin în talpă, vremea-i să zâmbim puțin. Deși după Binele acesta abstract toți alergăm de-o viață, tot Binele acesta abstract este și cel la care suntem dispuși să renunțăm, cu mărinimie, în fața oricui! Că-i adevărat, te voi convinge tot cu bănuțul găurit al cuvintelor ce definesc abstracțiuni, pe care, golite de sens, le aruncăm cotidian, fără să le punem mare preț.
Cine n-a spus măcar o singură dată unui prieten, vreunei persoane dragi, la cine-știe ce aniversare sau eveniment fericit: ”îți doresc tot binele din lume?!” Recunoaște, ai făcut-o, de nenumărate ori, nu-i așa?! Ba chiar te-ai simțit bine după ce-ai rostit inconștient sau automat cuvintele, ți-ai gratulat singur orgoliul că ești așa un om cald, și bun, și dezinteresat, atent față de ceilalți. Meriți și tu, la rându-ți, tot binele din lume... Serios? Care bine, că tocmai îl dăduși, cu grandilocvență, pe tot, celuilalt! Pe tot! Ție de unde să-ți mai rămână, că doar rezervele de bine ale planetei de la care puteai să ai și tu ceva așteptări tocmai le cedași și se îndreaptă vertiginos către destinatarul mesajului tău altruist. Adică tot în grădina lui...
Și iar ne-ntoarcem în cercul vicios, nu-i așa? Nu-i așa că, parcă, dacă stai să te gândești mai bine, nu-ți mai vine să scrii și a doua oară același mesaj, ba din binele ăla corespunzător pe cap de locuitor parcă ți-ai păstra și tu... o parte considerabilă? 😁
P.S. Știu, chiar de la începutul acestor rânduri ți-a sărit în ochi lipsa prepoziției și, nărăvit să-mi vrei binele cu de-a sila, vei fi arzând de nerăbdare să-mi atragi atenția că am uitat prepoziția și că nu-s decât o cabotină. Nu te obosi, păstrează-ți binele pentru zile când vei avea nevoie de el, n-am uitat-o, am pus-o doar între paranteze! Va fi doar un pretext pentru alte reflecții semantice din rândurile pe care nădăjduiesc să le citești la o cafea... săptămâna viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu