Prin școala primară noi, copiii, aveam un joc care trebuie să-mi fi plăcut tare mult, de vreme ce nu l-am uitat. Cu trecerea anilor mi s-au șters din memorie multe din întâmplările și jocurile copilărești, dar acesta se pare că a rezistat, prin cine știe ce sinuozități ale memoriei afective... Poate pentru că se înscria în paradigma compozițională a tuturor poveștilor cu care-am crescut, cu un prinț, o fată, niște probe și-un final fericit?
Nu mai știu care-i era cu adevărat numele, dar ceea ce e sigur era că se desfășura pe echipe, de fete și băieți, iar scenariul respecta toate momentele subiectului epico-dramatic.
Scenariul era relativ simplu: cele două echipe, de fete și de băieți, ținându-se strâns de mijloc erau poziționate față în față. Una dintre echipe, cea de fete, începea jocul, înaintând într-un fel de pas vioi, asemănător mărșăluitului soldaților, cu cântec la unison, spre cealaltă: ”Zăresc un prinț călare, călare, călare...”
Ultimul cuvânt era scandat repetitiv pe ritmul melodiei sincronizate cu pașii, iar, în final, era încununată de către fetele care se întorceau la locurile lor, bătând în pământ cu tocurile pantofiorilor, cu un onomatopeic i-ha-hei!
Mă gândesc acum, nu fără zâmbet, că simplista coregrafie semăna foarte mult cu unele dansuri de la petrecerile din musicalurile comice ale lui Stanley Donen, Vincente Minelli or cine știe ce musical western cu fete nurlii și cowboy robiți de ocheade galeșe aruncate la dansul din padoc.
La fel, i-ha-ul era, pasămite, împrumutat din același registru al crescătorilor de vaci și cai din America de Nord, vehiculat în producțiile anilor '40, când moda presupunea să transpună spectatorul în poveștile imaginate în universul preriei americane.
Zidul mișcător al fetelor, după constatarea evenimentului, continua detectivistic: ”Ce caută prințu-aicea, aicea, aicea?...” și se întorcea la locul inițial, punctând cu călcâiul în podele acutul ”i-ha-ho!”.
Prințul, previzibil ca orice prinț, căuta iremediabil, din vremea poveștilor și până în prezentul fetițelor înveșmântate nu în rochii de bal, ci în șorțulețele uniformei de școală primară și cămășuțele pepit, nici mai mult, nici mai puțin decât... să se-nsoare, și făcuse un drum lung așa, ”de-a-ncălare pe un cal”, cum zice poetul, musai pentru a-și alege mireasa.
Numai că nici pețitul nu era tocmai o treabă ușoară, căci, trecând examenul intențiilor în fața alaiului de străjere curioase ale miresei, odată nominalizată aleasa, prințului îi era dat să treacă un examen mai... prozaic. A se observa că fetele știu de mici că mireasa nu se dobândește doar așa... pe frumoșii ochi princiari. ”Și ce-aveți să-i dăruiți, dăruiți, dăruiți?” era chestionat nefericitul prinț, a cărui generozitate, cât și inventivitate erau analizate de năzuroasa domnișoară și suratele ei...
Astfel că, se treceau în revistă de la cele mai năstrușnice și mai naive ofrande, indicând imaturitatea prințului, precum cățelul de pluș mititel și jucăuș sau cine știe ce alte fleacuri ritmate, până la cele mai romantice daruri, ca batista de mătase, inelul cu diamant ori șiragul de mărgele, care-l reduceau pe prințul candidat la însurătoare la banala condiție de bărbat aflat la bunul plac al unei femei interesate și tare mofturoase.
Țin minte că domnișoara, de cele mai multe ori, refuza darul, dacă băiatul propus de echipa adversă nu-i era pe plac, punându-l în situația de a-și vedea împlinite visurile de ”însurătoare” la sfântul așteaptă: ”Domnișoara nu primește, nu primește, nu primește...”, îi strigau triumfătoare "cerberii". Dacă însă băiatul îi cam plăcea, după ce se consulta de formă cu emisarele ei, acestea anunțau verdictul favorabil: ”Domnișoara îl primește.” și... sincer, finalul jocului nu mi-l mai amintesc, dragi copii mari... a trecut așa de mult timp de-atunci!
Într-o logică de om mic, în șorțulet albastru peste cămășuță pepit, foarte probabil jocul se termina cu plecarea perechii princiare în voiajul spre fericirea care ține până la adânci bătrâneți, în uralele și i-ha-heiurile corului de fetițe satisfăcute că și-au dus la bun sfârșit sarcina de ambasadoare matrimoniale.
Sau poate după vreo logică mai plauzibilă în lumea copiilor mari, rezonabili și fără iluzii, prințul se sătura de atâtea refuzuri și piedici și pleca în lume cu o norocoasă mai puțin năzuroasă, lăsându-le pe cele mofturoase sau, mai rău, pe nepoftitele la nuntă, cu ochii în... soare. Nu știu... nu mai știu... scenariile, dragii mei copii mari, sunt posibile toate, căci timpul ce-a trecut de când jucam acest joc de pețit e foaaaarte lung...
Între timp, nu doar rochiile, care au luat locul uniformelor și cămășuțelor pepit, au suferit câteva transformări, ci și acuitatea vizuală, încât nici prințul călare nu se mai zărește demult la orizont, căci în lumea copiilor mari și fără povești se întâmplă că ne aflăm într-o grozavă criză de prinți! Abia dacă se mai găsește câte un jalnic figurant, cabotin uzurpator de statut, platoșă, scut ori alte semne distinctive princiare.
Dacă mă gândesc bine, perspectiva s-a modificat așa de tare, încât nu se mai zărește la orizont nici calul pe care se grăbea prințul la însurătoare, nici măcar fantoma calului... I-ha-hei!
Dar despre prinți plecați în pețit și o întreagă herghelie de cai din poveste vom mai istorisi, dragii mei, și data viitoare, căci astăzi răgazul poveștilor s-a sfârșit. Ce zvon se aude? Din amintire, vorbele cântecului și răsunetul pașilor fetițelor strânse pe după mijloc, înainte și-napoi, pe parchetul vechi, mirosind a petrol, dintr-o sală de clasă de școală primară, mă cheamă grabnic să mă prind în joc: ”Zăresc un prinț călare, călare, călaaare...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu