Jurnal de front

Te trezești dimineața și zâmbești, recunoscătoare, soarelui care se întrevede printre nori, atât de dorit după atâtea zile ploioase. Mulțumești, în gând, lui Dumnezeu pentru lumina zilei și binecuvântarea unei noi deșteptări din somn, deschizi ușa balconului să intre aerul proaspăt al celor 6,50 ceasuri ale dimineții și pornești spre ziua care vine, disciplinându-ți inima, căci nu e potrivit să bată cu puterea asta -în definitiv, are-n buzunare 43 de solsțiții de vară! 

Ziua alunecă încet spre tot felul de provocări, îți vine pe alocuri să sufli-n pumni și să te iei la trântă cu toate felurile de gusturi: al vorbelor ieșite ca turturelele speriate de ciori, al gândurilor pe cicatrici, ca niște roți de car pe drumuri mocirloase, al  mugurilor care nu s-au mai făcut flori. 
Te căznești  să nu cazi din nădejde și din punțile dinspre inimă spre alte inimi, să înalți și cele mai ciunte visuri și să hrănești și cele mai anemice bucurii, ca să se facă mari, maaaaari cât ... roata cașului pe care l-a scăpat corbul în gura flămândă a vulpii...  

Cred că așa te pregătești să închei prima zi din restul celor în care n-ar mai trebui să existe memorie. 

Un singur gând, de la Paler: ”Uneori dacă aș putea să-mi amputez o parte a memoriei, cum îți amputezi un deget cangrenat, aș face-o.”