Dimineața de azi promitea mult: o caldă, binemeritată și normală zi de vacanță. Știrile otrăvite vehiculate peste tot însă, oricât te-ai străduit să le ignori, fac aproape fantastică paradigma normalității.
Observ la unii convivi un fel de linciureală în obscurantismul unor noutăți apocaliptice: se distribuie obsesiv, cu o voluptate a morbidului care mă pune pe gânduri, numărul cazurilor de îmbolnăviri, numărul de morți, povestiri din cripta covidului. Toate, motivate de spiritul civic și dorința declarativă de a-i face pe ceilalți, considerați din start mai nătângi ori mai nărăvași, a conștientiza pericolul care-i paște.
De înțeles până la un punct, pentru că frica s-a cuibărit ca un vierme în inimi, îngrijorarea și suspiciunea ne locuiesc, întrebările referitoare la viitor au tot mai previzibil un răspuns cenușiu, pandemia e o realitate nu doar fizică, ci a trecut și în registrul psihologic.
Atât timp cât situația a evoluat astfel încât virusul năbădăios are transmitere comunitară, iar contaminarea este doar o chestiune de timp sau de hazard, dramoleta aceasta pe social media pare o activitate sisifică sau, în cel mai bun caz, donquijotescă.
Și mai tristă încă este atitudinea superioară și disprețuitoare față de poporul român, manifestă prin arătarea cu degetul și acuza iresponsabilității, argumentată și cu unele articole din presa internațională (scrise uneori la comandă, dar cui îi pasă?!!). Apetența unora pentru articolele în care națiunea este denigrată este o tristă constantă a verii vrajbei noastre.
Pe toate paginile cu pretenții dai de postări incriminatoare la adresa românilor, care-ar fi cei mai răi, mai necivilizați și antiigienici de pe fața pământului, că n-ar vrea să poarte mască, să respecte regulile și să aibă grijă de sănătate. Cei mai disprețuiți sunt românii din mediul rural, de zici că la sat s-a născut, odată cu veșnicia, și insurgența. Și, cum îi stă românului bine să ia bășcălia pe post de umor, se vehiculează și ”glume” cum că, dacă s-ar putea, la noi nu s-ar respecta nici legile lui Newton...
Ne rămâne să ne dumirim, cu mințile noastre scormonitoare și neostenite, qui prodest?
Dezbinarea și găsirea țapilor ispășitori au fost soluții valide în inchizitorialul Ev Mediu, evul nostru se pretinde a fi civilizat, deci guvernat de alte principii: ale unității, coeziunii, solidarității.
Ispita superiorității și infailibilității care ne-ar valida este adesea irezistibilă, dar, în egală măsură, este și piatră de poticnire pentru mulți. Nu cred că dreptatea este apanajul exclusiv al unora dintre inchizitorii moderni. E cineva impecabil, încât să vadă paiul din ochiul celuilalt? Încât să ridice primul piatra? E cineva mai român decât altul?
Înțelegerea rațională a motivațiilor unui comportament social este preferabilă unei ”dreptăți” generatoare de falii între categorii de populație, falii care lesne se produc, dar anevoie se asanează.
Cred, aproape cu obstinație, că nația română reală, privită curajos de la nivelul ochilor în ochi, nu de sus, nu e nici mai bună, nici mai rea decât altele și nu se comportă deloc mai rău decât alte nații în asemenea situații excepționale.
Da, este demoralizată și confuză, în mare parte pauperizată!
Da, percepe autoritățile mai ales coercitiv și mai puțin empatic și are nevoie de argumente cu mare forță persuasivă, pe măsura inteligenței ei genuine, ca să se conformeze întocmai regulilor!
Da, are și destule defecte, dar nu într-atât încât să merite a fi pusă la stâlpul infamiei și judecată tocmai de fiii ei, cei care se presupune că ar trebui s-o apere și s-o iubească necondiționat!
Și mai cred că schimbarea modului de abordare a unor realități neplăcute, detașarea de patima cu care ne poziționăm român contra român și puțină înțelegere nu ne-ar strica deloc. Mai ales că a avea dreptate cu orice preț nu-i cine știe ce scofală! ”Numai tristeţea are dreptate” spunea cândva poetul și... nu ne îndurăm a-l contrazice.
Îmi aduc aminte de o lecție la o clasă a zecea, demult, în care ne încumetaserăm să-l ”judecăm”, la un așa-zis proces, pe bietul Ion al Glanetașului! A fost un prilej de a observa, în germene, lipsa de empatie și solidaritate la care se pare că și astăzi rămânem corigenți.
În dezbateri, o elevă susținea că nu Ion a fost vinovat de seducerea Anei, ci ea însăși, ”căci ea l-a poftit în casă, ba chiar l-a ademenit, a premeditat, că Baciu era beat și Ion, se vede, n-a mai avut scăpare: ce vină avu flăcăul, dacă fata și-a căutat-o cu lumânarea? doar nu era prost să spună nu!”
Nicio urmă de solidaritate feminină, nicio urmă de compasiune pentru Ana nu avea fetița, doar acuze. În plus, argumentul suprem în apărarea lui Ion a fost că Ana ”era urâțică, deci merita să sufere!”
La fel, s-a afirmat că Glanetașu, umblând pe la porțile Floricăi, măritată acum cu George, ”își recăpăta ceea ce era al lui, de drept...”, pentru că ”iubirea” scuză totul, inclusiv comportamentul abject, care-o împinsese pe biata Ana la sinucidere. Despre George niciun cuvânt de empatie, personajul a fost ignorat, ca și cum nici n-ar fi existat...
Dincolo de anecdotica situației, rămân niște concluzii: hrănită zilnic cu emisiuni de scandal, cu agresivitate și cinism, nația trăiește în confuzia generalizată a valorilor, a emoțiilor, a reacțiilor. Cel mai ușor este a condamna, nu a înțelege, a găsi vinovați, nu a găsi soluții, a da cu parul, nu a da explicații.
La serbările dedicate Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, la Putna, în 2014, a avut un cuvânt părintele Dosoftei Dijmărescu, vorbind despre momentele istorice de solidaritate ale neamului românesc. Remarca sfinția sa faptul că la prima ediție, în 1871, românii au venit din cinci țări diferite, pe unde trăiau, spre a se uni simbolic lângă un reper național. Au dat dovadă atunci de acea solidaritate care unește și smerește, așa o rara avis în această vară plină de zâzanie.
„Când cineva vrea să dezbine o țară ori o comunitate nu are nimic de făcut decât să arate fiecăruia cât de rău este celălalt – și atunci ei se dezbină de la sine”, spunea părintele Dijmărescu.
Astăzi, când pe facebook, pe bloguri și la televiziuni e cool să împrumuți din atitudinea caragialescă ”luptă, luptă și da-i, și dă-i și luptă, necusorule!” cu insurgenții covidului, mă tot gândesc la câtă dreptate avea părintele. Oare n-ar fi tocmai solidaritatea un remediu eficient în vremuri de pandemie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu