După-amiază cu tot felul de gânduri, ca-ntr-un caleidoscop... Mă văd într-o înregistrare a emisiunii tv de azi, așa blondă și zâmbitoare cum sunt, și nu reușesc să văd decât c-am îmbătrânit, deși, ca să fiu obiectivă, nu a fost chiar cea mai rea apariție a mea, dar metehnele vechi nu mă lasă să le fiu infidele... Paler e prea amar azi, spaniola prea aridă, așa că stau cu ochii-n facebook, citesc platitudini pe net și ascult Un bel di vedremo cântată de Renata Tebaldi.
O combinație imposibilă, după mulți, dar mie mi se potrivesc lucrurile imposibile, parcă le atrage ceva din ființa mea. În fine, ce să mai analizez... doar mă știu! I-am mai dat încă o șansă marii voci, mai ales că facebook-ul o aniversează sau așa ceva, căci sunt pline grupurile iubitorilor de operă , care-mi ajung mie în cronologie, de astfel de postări. Tot nu-mi place, nici azi, cum nu mi-a plăcut nici până acum, dar am zis să fiu generoasă...
Tebaldi e, după gustul meu, o madamă Butterfly prea patetică, cu o insuportabil de languroasă frazare, de o dubioasă veridicitate. Nu simt emoție, ci teatralitate, deși vocea-i a fost apreciată ca superlativă de mulți. O fi fost, dar mie nu mi-a plăcut niciodată, așa că pun eticheta definitivă și gata, trec la Callas, a cărei sinceritate e mai... convingătoare. Pentru mine, sceptica scepticilor în materie de a mai crede în sinceritățile cuiva, deși - splendid paradox egocentric - am pretenția să mi se considere evidență sinceritatea mea... (MĂCAR NU-S IPOCRITĂ, măcar defectul ăsta nu-l am! ) :))
Mă confrunt cu imaginea mea reflectată în ochii și-n sufletele celorlalți și nu sunt mulțumită. Nu de ei, ci de mine, ca de obicei, căci vina-mi aparține în exclusivitate, așa că nu știu nici de ce naiba m-oi mai plânge! Probabil tot obișnuința de a-ți plânge de milă, nu crezi? zice îngerul negru de pe umărul stâng. N-am ce-i face, trebuie să-i dau dreptate, așa că... rămâne pe-aici, deși tare mi-ar plăcea să-l trimit dracului la plimbare, cu adevărurile lui nesuferite, cu tot!
Știu, imaginea pe care-o trezesc în inimile celorlalți e o imagine care nu-mi prea place, dar nu am fost capabilă ani de zile s-o schimb, de ce-aș fi acum? Doar nu am, dintr-o dată, o superputere!!! Sunt doar o femeie fără gratii la inimă, în zilele când nimeni nu mai face asta de mult, în zilele în care e de-a dreptul periculos să mai faci asta.
Nimeni nu poate să înțeleagă mecanismul cu care funcționează ființa mea, deși toată lumea face presupuneri și judecă sau dă sfaturi. Or fi bune, nu neg, dar nu pot să le aplic, pentru că funcționez altfel. Nici mie poate nu-mi place, mai ales când văd ce rezultate dezastruoase am, dar nu știu ce să-mi fac. Cred că acționez fără să-mi pot controla mecanismele interioare, deși știu, de multe ori, care va fi rezultatul și știu, de la fel de multe ori, că ar fi mai prudent să nu fac și să nu spun lucrurile pe care le fac și le spun.
Azi nimeni nu mai crede în sinceritate deplină, azi nimeni nu mai are încredere în oamenii tâmpi, ca mine, de-ăia cu inima la vedere, căci suntem o specie pe cale de dispariție, dacă nu chiar vetustă, cam ca dinozaurii... Și, culmea, nu suntem nici măcar interesanți ca exponate de muzeu, căci noi umblăm liberi pe străzi - vă dați seama??!!! liberi încă, oameni buni și cu minți! - și suntem atât de neverosimili, că nu i-ar trece cuiva prin cap nici măcar o asemenea faptă bună: să ne ia, dracului, și să ne expună ca exemple de stupizenie sau măcar ca material didactic pentru gazeta de perete a exercițiului viețuirii, la rubrica ”așa nu!”.
Cam astea-s gândurile orei dintr-o zi de făurar, întâi, în care nu știu ce-aș mai putea făuri cu acest soi de flagel pe care l-am dezvăluit lumii și celor care contează din ea și care mă invalidează sau, în cel mai bun caz, mă face să fiu așa cum nu mi-am dorit în ruptul capului: neinteresantă....
Vorbesc cu o colegă la telefon despre una, despre alta... Nu am mai găsit răgaz să ne vorbim de ceva vreme, așa că avem ce depăna... Printre altele, ca un fel de ecouri ale gândurilor mele, îmi spune că ea s-a convins că nu e bine să fii sincer în lumea asta, dar că n-are cum să fie altfel, că șmecheria e înnăscută în caracterul omului, nu poți s-o fabrici când vrei, așa că... nu e chiar accesibilă oricui... Conchide, resemnată, dar relativ senină, că, decât să fie falsă, preferă să piardă... pe barba ei...
Mă surprinde limbajul și, oarecum, că mai gândește cineva așa... dar mi-amintesc că suntem foste colege de facultate, de serviciu, că avem întâmplări prin care-am trecut împreună, povești țesute în comun în niște ani de singurătăți - și-ale ei, și, într-un anume fel, și-ale mele - și că suntem, mai mult sau mai puțin, din același film... ușor voalat de trecerea anilor, dacă nu chiar alb-negru... Probabil asta o fi explicația unui mod de gândire asemănător, deși tot nu mă ajută la nimic...
Uf!, să cânte Angelica aria Toscăi în care-și plânge nenorocul, în care se tot întreabă: de ce?- întrebări pe care le-am tot tocit în mintea mea de atâta amar de vreme, fără rost, tot fără rost, se pare, căci am îmbătrânit cu același soi de neghiobie incurabilă... Poate trece cu ceva începutul ăsta de amărăciune care mi se cuibărește în inimă și-mi fură bruma de liniște pe care atât de silnic păream că mi-o câștig...
O combinație imposibilă, după mulți, dar mie mi se potrivesc lucrurile imposibile, parcă le atrage ceva din ființa mea. În fine, ce să mai analizez... doar mă știu! I-am mai dat încă o șansă marii voci, mai ales că facebook-ul o aniversează sau așa ceva, căci sunt pline grupurile iubitorilor de operă , care-mi ajung mie în cronologie, de astfel de postări. Tot nu-mi place, nici azi, cum nu mi-a plăcut nici până acum, dar am zis să fiu generoasă...
Tebaldi e, după gustul meu, o madamă Butterfly prea patetică, cu o insuportabil de languroasă frazare, de o dubioasă veridicitate. Nu simt emoție, ci teatralitate, deși vocea-i a fost apreciată ca superlativă de mulți. O fi fost, dar mie nu mi-a plăcut niciodată, așa că pun eticheta definitivă și gata, trec la Callas, a cărei sinceritate e mai... convingătoare. Pentru mine, sceptica scepticilor în materie de a mai crede în sinceritățile cuiva, deși - splendid paradox egocentric - am pretenția să mi se considere evidență sinceritatea mea... (MĂCAR NU-S IPOCRITĂ, măcar defectul ăsta nu-l am! ) :))
Mă confrunt cu imaginea mea reflectată în ochii și-n sufletele celorlalți și nu sunt mulțumită. Nu de ei, ci de mine, ca de obicei, căci vina-mi aparține în exclusivitate, așa că nu știu nici de ce naiba m-oi mai plânge! Probabil tot obișnuința de a-ți plânge de milă, nu crezi? zice îngerul negru de pe umărul stâng. N-am ce-i face, trebuie să-i dau dreptate, așa că... rămâne pe-aici, deși tare mi-ar plăcea să-l trimit dracului la plimbare, cu adevărurile lui nesuferite, cu tot!
Știu, imaginea pe care-o trezesc în inimile celorlalți e o imagine care nu-mi prea place, dar nu am fost capabilă ani de zile s-o schimb, de ce-aș fi acum? Doar nu am, dintr-o dată, o superputere!!! Sunt doar o femeie fără gratii la inimă, în zilele când nimeni nu mai face asta de mult, în zilele în care e de-a dreptul periculos să mai faci asta.
Nimeni nu poate să înțeleagă mecanismul cu care funcționează ființa mea, deși toată lumea face presupuneri și judecă sau dă sfaturi. Or fi bune, nu neg, dar nu pot să le aplic, pentru că funcționez altfel. Nici mie poate nu-mi place, mai ales când văd ce rezultate dezastruoase am, dar nu știu ce să-mi fac. Cred că acționez fără să-mi pot controla mecanismele interioare, deși știu, de multe ori, care va fi rezultatul și știu, de la fel de multe ori, că ar fi mai prudent să nu fac și să nu spun lucrurile pe care le fac și le spun.
Azi nimeni nu mai crede în sinceritate deplină, azi nimeni nu mai are încredere în oamenii tâmpi, ca mine, de-ăia cu inima la vedere, căci suntem o specie pe cale de dispariție, dacă nu chiar vetustă, cam ca dinozaurii... Și, culmea, nu suntem nici măcar interesanți ca exponate de muzeu, căci noi umblăm liberi pe străzi - vă dați seama??!!! liberi încă, oameni buni și cu minți! - și suntem atât de neverosimili, că nu i-ar trece cuiva prin cap nici măcar o asemenea faptă bună: să ne ia, dracului, și să ne expună ca exemple de stupizenie sau măcar ca material didactic pentru gazeta de perete a exercițiului viețuirii, la rubrica ”așa nu!”.
Cam astea-s gândurile orei dintr-o zi de făurar, întâi, în care nu știu ce-aș mai putea făuri cu acest soi de flagel pe care l-am dezvăluit lumii și celor care contează din ea și care mă invalidează sau, în cel mai bun caz, mă face să fiu așa cum nu mi-am dorit în ruptul capului: neinteresantă....
Vorbesc cu o colegă la telefon despre una, despre alta... Nu am mai găsit răgaz să ne vorbim de ceva vreme, așa că avem ce depăna... Printre altele, ca un fel de ecouri ale gândurilor mele, îmi spune că ea s-a convins că nu e bine să fii sincer în lumea asta, dar că n-are cum să fie altfel, că șmecheria e înnăscută în caracterul omului, nu poți s-o fabrici când vrei, așa că... nu e chiar accesibilă oricui... Conchide, resemnată, dar relativ senină, că, decât să fie falsă, preferă să piardă... pe barba ei...
Mă surprinde limbajul și, oarecum, că mai gândește cineva așa... dar mi-amintesc că suntem foste colege de facultate, de serviciu, că avem întâmplări prin care-am trecut împreună, povești țesute în comun în niște ani de singurătăți - și-ale ei, și, într-un anume fel, și-ale mele - și că suntem, mai mult sau mai puțin, din același film... ușor voalat de trecerea anilor, dacă nu chiar alb-negru... Probabil asta o fi explicația unui mod de gândire asemănător, deși tot nu mă ajută la nimic...
Uf!, să cânte Angelica aria Toscăi în care-și plânge nenorocul, în care se tot întreabă: de ce?- întrebări pe care le-am tot tocit în mintea mea de atâta amar de vreme, fără rost, tot fără rost, se pare, căci am îmbătrânit cu același soi de neghiobie incurabilă... Poate trece cu ceva începutul ăsta de amărăciune care mi se cuibărește în inimă și-mi fură bruma de liniște pe care atât de silnic păream că mi-o câștig...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu