duminică, 31 ianuarie 2016

Osânda

Deschid televizorul, căci încă nu pot adormi de plină de ce-mi e inima în seara asta, și pe ecran îmi apare chipul cel frumos al lui Amza: ”Nu vă temeți, culcați-vă! Câinii au și ei vise rele... Latră, ce să facă?...” 
E o replică din Osânda, cel mai bun film al lui Nicolaescu. E pe TVR2 în seara asta din nou. 
Am văzut de multe ori filmul, nu cred că-s vorbe mari dacă spun că e o capodoperă. Despre absurd şi sublim, despre dreptul de a rămâne drept, de a muri în picioare.
Mi-aduc aminte, așa, frânturi din viață care mi-au rămas întipărite pe retină și în memoria afectivă... unele tragice, timpurii, uneori - de prea multe ori - atât de greu de suportat... 
Îmi amintesc primii ani trăiți acasă, la ţară, martor la petrecerea dură a existenţei, cu greutăţile ei care n-au nimic poetic în ele... Oamenii pe care i-am cunoscut, care sunt din aceia care trăiesc nenorocirile mult mai des, de ajung să le trateze aproape firesc. Poate de aceea mor mai frumos, dacă o fi ceva frumos în moarte... Cred că înţeleg ceva profund metafizic, deşi habar n-au de asta şi tratează şi moartea cu mai multă demnitate... 
Vălmaşag de gânduri biciuite de amintirea imaginii ochilor lui Amza Pellea de pe ecran, a vorbelor lui simple, care ajung acolo unde trebuie să ajungă și răscolesc alte amintiri, alte imagini... 
Îmi explic, într-un fel confuz şi de neexplicat, de ce sunt aşa cum sunt... suma unor experienţe pe care le-am trăit cu ochii sufletului larg deschişi, într-un sat ca oricare altul, cu părinţi care mi-au arătat prin existenţa lor ce înseamnă adevărurile simple...
Totdeauna l-am iubit pe Amza, l-am iubit în orice, am crezut mereu că a fost de-a dreptul genial, dar în Osânda e un Amza așa de tragic, și demn și de o frustă și sălbatică frumusețe, așa încărunțit, cu privirea dură, neclintită și luminoasă, că nu se poate să nu-l iubești! Fascinaţia talentului. O minune de om, o minune de actor- actorul inimii mele! 
Mă întreb, inevitabil, cum ar fi fost dacă Amza ar fi fost un actor de la Hollywood, dar răspunsul e previzibil, ar fi fost, cu siguranță, o vedetă cu mult deasupra altora. Am și citit că Osânda a fost propunerea României la Oscar în 1977, dar, cum a fost vorba de România... Oricum, nu contează, după Osânda, cuvântul e palid şi sărac, așa e de bun filmul. 
Mă, fată, ce ți-a venit ție să-ți legi zilele de unul ca mine?” o întreabă Amza pe Ioana Pavelescu, interpreta Ruxandrei, femeia care, de bună voie, alege cu inima, nu cu rațiunea. Alege un om bun, pe Manolache Preda, ostracizatul, dar pe care inima ei l-a văzut și l-a recunoscut bun, în ciuda tuturor. Și crede în el cu tărie,  fără s-o intereseze ce zic ceilalți, ce legi umane sau divine i-ar sta împotrivă, fără să conteze ce crimă ar fi făcut omul ei: ”Și dac-a ucis, ce? Tot omul meu e.” E o eroină. 
O secvenţă magnifică din film: o femeie singură, printr-un ocean nesfârşit de omăt, îndreptându-se, rândunică neagră prin imensul alb, spre bărbatul ei. Devotament stăruitor, până la sacrificiu de sine.
Doi oameni, singuri în faţa cerului, privindu-se în ochi şi strângându-şi mâinile ca un legământ indestructibil- ilustrarea firescului dragostei adevărate, care, şi ea, e simplă şi definitivă. Ca şi viaţa, ca şi moartea... Cam așa... fără vorbe mari, ci gestul şi fapta fără echivoc, determinată de pornirea de nezdruncinat a sufletului...
În seara asta n-am să mai văd filmul până la capăt, căci, deși l-aș tot vedea, sfârșesc totdeauna în lacrimi de prea multă frumusețe. Pentru că finalul ăla, cu Amza căzând, cu cămașa însângerată, ca un martir, prăbușit peste cruce, cu ea în brațe, ciuruit de gloanțe, suduind țărănește destinul :”Grijania ei de lume!” e prea frumos, deși prea trist, prea amar... Ca-n tragedia greacă... Iar corul antic e suplinit de muzica Madrigalului și de ce ne mai rămâne, fiecăruia, prin inimi frumos... Un alt fel de catharsis.
Nu, în seara asta nu mai văd filmul până la capăt, căci nu e-n sufletul meu loc pentru tristețe. 





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...