Când pierd pe câte cineva, oamenii simpli jelesc. Nu și oamenii civilizați, ei nu mai jelesc nimic, că e rușine să fii slab, să te arăți slab. Obișnuiesc să sufere altfel, mai pudic, căci trebuie să te arăți puternic cu orice chip. Nu neapărat să și fii, ci doar să nu creadă lumea că nu ești.
Eu sunt un copil de la țară. Și NU sunt puternică. Și la capitolul cu ce crede lumea... ce mai contează?
La țară, femeile jelesc. Își jelesc morții în cuvinte simple, ca și cum le-ar vorbi lor, ca și cum le-ar auzi. E un fel de a nu le fi rușine să spună că sunt slabe. Și de a-și exprima durerea. Și iubirea. Și durerea. Și iar iubirea. Și iar durerea, și iar... și iar... Și jelesc. Că nu pot altfel. Ca să se mai ostoiească, să se mai aline, să... ce știu eu? Nu știu nimic....
Mi-am jelit tatăl în tăcere, dar am plâns cu furie, cu deznădejde, cu mâinile în pământul ăla ars de soare de pe mormântul lui săptămâni în șir. Fugeam de lume și mergeam la cimitir... nici nu știu de ce, poate ca să mă încredințez că e adevărat, căci nu puteam să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai e. Că s-a putut întâmpla așa ceva, așa o nenorocire, așa o nedreptate... Și era așa de dureroasă absența, că mă nimicea. N-am vorbit despre asta niciodată, nimănui... ce era de spus? Doar plângeam, un copil singur fără părinte la căpătâiul unui mort iubit și căruia nu i-am spus niciodată că l-am iubit.... Dar așa, plângând, simțeam că mă aude și știe. Și cred și acum că a știut tot timpul, căci nu cred nicio clipă că era în groapa aia, ci lângă mine, cu sufletul, așa cum a fost mereu. Și cum cred că știe și acum, cred că știe... Și, deși nu-i spuneam în gândul meu nimic ce nu știa oricum, îmi plângeam lacrimile în vara aia neagră, la căpătâiul lui, printre furnici, aprinzând o lumânare, că nu puteam altfel...
Dezamăgirile mari nu presupun neapărat moartea fizică, pentru că sufletul n-are chip, nici trup, nici loc, să-l vezi că nu mai e sau că i s-a întâmplat o... ceva.... El doar... se simte, în tot felul de... feluri... 

Când e făcut țăndări, nu prea știi ce să-i faci. Nu-i aprinzi nicio lumină, nu te-așezi în genunchi, cu vorbele rugăciunii, nu poți face nimic. Taci cu lacrimi. Pentru stupefacție dureroasă nu există vorbe și nici nu se înfiripă vreo litanie, căci vorbele nu pot să... Stai pe marginea canapelei și te uiți... Minute în șir, ore... Așa, la cotoarele cărților, la desenele florilor din perdea, la literele care-ți joacă în fața ochilor, printre lacrimi, la... la un capac de sticlă de apă, negru, de lângă piciorul mesei... Așa... De-aia i le împrumuți pe-ale lui:  

”Vindecă-mă, suflete!
Vin-acasă, suflete!
Adu leacuri, suflete!”
Tudor Arghezi