Așteptând-o pe Flavi, am citit câteva rânduri din Paler - pe care-l iubesc- , am vorbit la telefon cu Mino și cu Den și-acum scriu, la o masă acoperită de cărți și teste de română, lângă două cești cu rămășițe de ceai și de cafea.
Fac bilanțul zilei de azi, amară ca și celelalte din săptămână, deși m-a vizitat un vechi prieten și-am stat la taclale, deși am prietene bune, deși am muncit cu temei și am făcut multe și bune...
Strâng gânduri umilite de realitățile pe care sunt nevoită să le îndur din prostie, din nesăbuință extremă de care-am fost capabilă și pe care nu cred că voi fi capabilă să mi-o iert vreodată.
Și răscolesc, continuu, neurastenizant, în mintea-mi obosită, după soluții pe care știu dinainte că nu le voi găsi, căci... nu-mi stau în putere. Neputincios și umilit - așa mi s-a cernut sufletul în săptămâna asta amară și deziluzionantă, cum mi-a fost mai teamă că va fi înainte, când ezitam să iau deciziile cele mai greșite pe care le-am luat... Ca o rețetă sigură a dezastrului, pe care mi-am administrat-o singură, cu propriile mele mâini...
Și răscolesc, continuu, neurastenizant, în mintea-mi obosită, după soluții pe care știu dinainte că nu le voi găsi, căci... nu-mi stau în putere. Neputincios și umilit - așa mi s-a cernut sufletul în săptămâna asta amară și deziluzionantă, cum mi-a fost mai teamă că va fi înainte, când ezitam să iau deciziile cele mai greșite pe care le-am luat... Ca o rețetă sigură a dezastrului, pe care mi-am administrat-o singură, cu propriile mele mâini...
L-am citit pe Paler la 72 de ani. Recunoștea că e un om singur și romantic, ridicol de sensibil și de ezitant. Eu am un pic mai mult de jumătate din vârsta lui și-s de mult așa... Nu știu de ce, ca o fatalitate amară, cu hipersensibilitatea mea simt cum alung ce mi-e mai drag, exact când sufletul meu arde de dorința de a mi-i apropia... Nu știu de ce, ca o ironie amară, totți cei pe care-i iubesc fug de mine... Poate se sperie de prea mult, poate ... nu știu nimic, doar simt dureros și cu o luciditate tăioasă, ca o lovitură de bici în carne...
Nu știu ce să fac, ce să mai fac, ce să-mi mai fac, nu știu cum să-i mint ca, în loc să fugă dezgustați, să rămână, să mă iubească măcar puțin, măcar puțin... Mă simt ca un iluzionist prost la un bâlci oribil, în care și-a epuizat toate trucurile și nu mai poate scoate niciun iepure din pălărie...
Ironia sorții e că n-am folosit, în viața mea, niciun truc. N-am mințit, n-am ȘTIUT să mint, mi-am purtat sufletul dezgolit, la vedere, în lumea asta în care toți oamenii, aproape, poartă măști la suflete... Oricum, nu are niciun sens să încerc să mai înțeleg, căci nu o s-o fac. Și nici nu cred c-o să mă schimb vreodată, nu cred... n-am să pot... Trebuie să mă obișnuiesc cu asta și să nu mă mai doară... și nu pot. Cel puțin nu încă.
Ironia sorții e că n-am folosit, în viața mea, niciun truc. N-am mințit, n-am ȘTIUT să mint, mi-am purtat sufletul dezgolit, la vedere, în lumea asta în care toți oamenii, aproape, poartă măști la suflete... Oricum, nu are niciun sens să încerc să mai înțeleg, căci nu o s-o fac. Și nici nu cred c-o să mă schimb vreodată, nu cred... n-am să pot... Trebuie să mă obișnuiesc cu asta și să nu mă mai doară... și nu pot. Cel puțin nu încă.
A venit Flavi și m-a găsit la masă, cu foile de hârtie, albe pe jumătate, în față. M-a întrebat, zâmbind ironic, dacă-mi fac temele și n-am știut ce să-i răspund unei copile de 11 ani... Probabil că da, e tot un fel de temă... a mea pentru mine... Sau poate un subterfugiu ca să uit ce mă doare. Cât mă doare, ce mult mă doare!!!...
Azi Iulian zicea că înțelege exact ce scriu. Că mă înțelege. Hmm... Oare chiar înțelege? Nici nu știu sigur dacă aș vrea - la ce mă ajută? E de mult prea târziu ca să mai înțeleagă ceva.
De fapt, nu scriu pentru nimeni, ci doar ca să uit, câteva zeci de minute, de cum e să nu poți face nimic, de mult ce te doare... Și-atât de multe dor, că nu știi pe care să le-alegi întâi... și nimeni, absolut nimeni, nu te poate ajuta cu nimic.
De fapt, nu scriu pentru nimeni, ci doar ca să uit, câteva zeci de minute, de cum e să nu poți face nimic, de mult ce te doare... Și-atât de multe dor, că nu știi pe care să le-alegi întâi... și nimeni, absolut nimeni, nu te poate ajuta cu nimic.
Nu pot nici eu să m-ajut. Nu pot nici eu, oricât de mult mi-aș dori-o, să-mi scot inima din piept și s-o calc în picioare, s-o sfârâm sub tălpi, căci așa-s de furioasă pe ea și pe slăbiciunea, pe neputința ei... Poate dacă-aș nimici-o de tot nu m-ar mai durea cu lacrimi, ca acum.
Nu pot nici s-o schimb cu alta mai bună, nici s-o repar, în vreun fel, ca pe-o mașinărie stricată, care s-a dovedit că nu mi-e bună de nimic, doar e-o povară care-mi îngreunează existența asta plină de nevoințe... Ca o piatră de moară care-mi ticăie chinuitor în piept, ca un blestem pe care-l duc cu mine palpitând, vie și sângerândă, dureroasă și de toată jena...
Nu pot nici s-o schimb cu alta mai bună, nici s-o repar, în vreun fel, ca pe-o mașinărie stricată, care s-a dovedit că nu mi-e bună de nimic, doar e-o povară care-mi îngreunează existența asta plină de nevoințe... Ca o piatră de moară care-mi ticăie chinuitor în piept, ca un blestem pe care-l duc cu mine palpitând, vie și sângerândă, dureroasă și de toată jena...
Ticăie telefonul... Îmi scrie Andrei și-mi urează ”noapte bună”. Îmi bucură cuvintele lui simple și fără punctuație hârbul ăsta de inimă din piept, care încă mai simte. Și-l simt cel mai sincer și mi-e, din cauza asta, cel mai drag. Și, de dragul lor, în seara asta în ochii mei nu o să mai las nicio lacrimă.
Ia, să vedem, poți?
Ia, să vedem, poți?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu