Tot ceea ce facem facem doar din necesitate egoistă, că nu putem altfel sau poate dintr-un impuls idiosincratic și autodistructiv, cu efect de bumerang, până la urmă. Sau, de ce nu, uneori- deseori- din nevoia disperată și așa de omenească de a nu mai fi așa de singuri?
Tot tânjind să te audă cineva și să te înțeleagă... și să se întrerupă, așa, șirul ăsta lung de nonprezențe, de nonsensuri în care se afundă anii tăi încă tineri...
Năstrușnicie asumată, de fapt, căci în aparenta ta cerșire adresată tuturor, e ascuns un criteriu de selecție foarte sever: nu vrei să te audă oricine, ci un ”anume” cineva... ”Bâlciul, demența absolută a orgolioasei și incalificabilei, maniacalei, extravagantei fanteziste și obstinentei smintite care ești, fată!” Iar ai apărut din neant, fiară? îi zic amicului negru care-mi rânjește de după ureche și-mi șoptește că sunt și acum pe un drum greșit, pe cel mai greșit dintre toate, de data asta, care nu duce nicăieri, decât spre suferință sigură.
O constat cu resemnare și nici nu mă mai sperii. Așa e, ne obișnuim cu orice, chiar cu orice fel de sentimente. ”Dar la ce te-oi fi așteptat? Nu știai că așa va fi?” S-a-ntors fiara pe umărul stâng. Așa e, la ce m-am așteptat? La nimic, la nimic nu trebuia să mă aștept, și totuși m-am așteptat, ticălosule, prietene, m-am așteptat... Singurul și cel mai necesar și crud paradox e tot speranța. M-am așteptat, căci nu putem continua fără să sperăm, fără să sperăm nebunește că vom avea cu cine împărți ce avem de dat în suflet, cum zicea Paler dimineață, când l-am citit, căci ”în realitate infinitul nu folosește la nimic dacă nu-l împărțim cu cineva.”
Tot tânjind să te audă cineva și să te înțeleagă... și să se întrerupă, așa, șirul ăsta lung de nonprezențe, de nonsensuri în care se afundă anii tăi încă tineri...
Năstrușnicie asumată, de fapt, căci în aparenta ta cerșire adresată tuturor, e ascuns un criteriu de selecție foarte sever: nu vrei să te audă oricine, ci un ”anume” cineva... ”Bâlciul, demența absolută a orgolioasei și incalificabilei, maniacalei, extravagantei fanteziste și obstinentei smintite care ești, fată!” Iar ai apărut din neant, fiară? îi zic amicului negru care-mi rânjește de după ureche și-mi șoptește că sunt și acum pe un drum greșit, pe cel mai greșit dintre toate, de data asta, care nu duce nicăieri, decât spre suferință sigură.
O constat cu resemnare și nici nu mă mai sperii. Așa e, ne obișnuim cu orice, chiar cu orice fel de sentimente. ”Dar la ce te-oi fi așteptat? Nu știai că așa va fi?” S-a-ntors fiara pe umărul stâng. Așa e, la ce m-am așteptat? La nimic, la nimic nu trebuia să mă aștept, și totuși m-am așteptat, ticălosule, prietene, m-am așteptat... Singurul și cel mai necesar și crud paradox e tot speranța. M-am așteptat, căci nu putem continua fără să sperăm, fără să sperăm nebunește că vom avea cu cine împărți ce avem de dat în suflet, cum zicea Paler dimineață, când l-am citit, căci ”în realitate infinitul nu folosește la nimic dacă nu-l împărțim cu cineva.”
O durere mă chinuie în hemitoracele drept și-mi amintește că orice plăcere vinovată se plătește. Sau că, în ceea ce mă privește, tot ce-am făcut greșit, nepermis, am plătit scump. ”Ai plătit și ce n-ai făcut, nu uita!” zice iar fiara mea de toate zilele. Așa e, așa e... De-asta te țin lângă mine, măcar tu nu ești nedrept. Ești crud, deseori, dar nu ești nedrept. Și nu minți niciodată, ca oamenii. Dori... onest. Probabil unii te-ar numi conștiință. Eu prefer să nu te numesc... Cândva, ți-am spus îngerul negru de pe umărul stâng. Azi conștientizez că-mi ești, de fapt, prieten, căci mă ajuți să mă văd așa cum sunt. Să nu mă cruț. Nu c-aș fi făcut-o prea mult vreodată, dar, așa, pentru orice eventualitate!...
Asta mă face să mă birui mai ușor și, în acelai timp, să mă smeresc. Poate ajută la ceva... când voi da socoteală. Ce să spun, în afară de: ”Sunt vinovată, Doamne...” Că am avut motive? Că am fost prea profund flămândă a găsi o confirmare a dorințelor mele de-a mă vedea frumoasă, și bună, și utilă, și valoroasă și... validă? O știe asta Dumnezeu mai bine, dar asta nu face ca lucrurile să se amestece între ele, albul să devină negru și invers, oricât m-aș nevoi eu pe-aici, în noroaiele viețuirii într-un veac conformist, și profan și uniformizant, în care se amestecă totul, în care nu mai e nimic absolut, doar egoismul.
De ce, oare, suportăm mai ușor durerile de la cei care nu ne mint? Suferințele din asta vin, de fapt, din conștientizarea lucidă că suntem în stare să ne mințim, din conștientizarea că toate sunt minciuni, că iubirea e tot o minciună, că oamenii trăiesc în tot felul de minciuni, prefăcându-se că ele sunt mai puțin enorme. Sunt, rămân, doar că ne amăgim ca să nu ne mai doară atât singurătatea și lipsa a ceea ce ne dorim. Dar, oare, toți ne dorim același lucru?
Și totuși, e duminică, e duminică, Doamne, iar tu faci să strălucească soarele și peste cei drepți, și peste cei nedrepți și ierți magdalene nenumărate, doar pentru că-n inimile lor sunt în stare să iubească... mult.
Căci, ”nu exista iubiri vinovate. Iubirea are această putere colosala de a face totul pur, inocent, frumos. Pentru doi oameni care se iubesc, vârsta, poziția socială, aptitudinile sunt variabile nesemnificative.”
Iar Dumnezeu judecă nu după dreptate, ci cu iubire. Să nu-mi atribui, deci, mie acest drept, ci să I-l las tot Lui, care toate le vede, toate le știe și știe, fără-ndoială, și adevărul inimii mele.
Și totuși, e duminică, e duminică, Doamne, iar tu faci să strălucească soarele și peste cei drepți, și peste cei nedrepți și ierți magdalene nenumărate, doar pentru că-n inimile lor sunt în stare să iubească... mult.
Căci, ”nu exista iubiri vinovate. Iubirea are această putere colosala de a face totul pur, inocent, frumos. Pentru doi oameni care se iubesc, vârsta, poziția socială, aptitudinile sunt variabile nesemnificative.”
Iar Dumnezeu judecă nu după dreptate, ci cu iubire. Să nu-mi atribui, deci, mie acest drept, ci să I-l las tot Lui, care toate le vede, toate le știe și știe, fără-ndoială, și adevărul inimii mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu