Ușurătăți

Tocmai citii ceva din Pascal, nu c-aș fi cine știe ce intelectuală, dar asta chiar mi-a rămas în minte. Cică: ”Toată rațiunea noastră cedează în fața sentimentelor.” E-te, na! Ce mai descoperire! De parcă n-aș fi știut pe propria-mi piele, mai trebuia să mi-o spună Pascal. 

M-am uitat în oglindă azi după multe zile. Am văzut imaginea unei femei tinere și frumoase, îmbrăcate elegant, dar fără ostentație. Și fără zâmbet.  Am fost elegantă și frumoasă și am văzut în ochii trecătorilor, taximetriștilor, colegilor bărbați care mi-au făcut complimente și-n invidia unor colege. Și-am avut și alte confirmări, căci știu cine sunt și ce pot. Mi-am făcut meseria cu drag, deși încă mă mai necăjește răceala și nu mă ajută vocea. Le-am vorbit copiilor blând, le-am explicat cum am putut mai bine și am simțit că mă iubesc și mă respectă. Și știu bine de ce, n-o fac pe ipocrita și pe modesta, căci nu cred că modestia este egală cu ipocrizia. Și n-am reușit, cu nimic, să mă mint, să mă consider o femeie oarecare, o insignifiantă, căci știu că nu sunt.
Sunt omul care ar face orice să nu-i dezamăgească pe cei care-i sunt dragi, se pune pe sine mai prejos, e dispus oricând să recunoască de-a greșit și să învețe din greșeli, să se corijeze. Sunt omul care vrea să știe cu ce greșește nu doar de dragul de a ști și-apoi a sta cu mâinile-n sân, afirmând filosofic că n-a putut face mai mult, ci pentru a nu mai repeta greșelile care îi nemulțumește pe ceilalți. Eu nu cred că nu se poate să facem mai mult.
Mereu se poate mai mult, atât timp cât există o motivație, cât există un țel bun, cât există un sens frumos, cât timp vrem, din inimă, să facem asta.
Nu renunț niciodată, dacă oamenii mă vor în viețile lor, să le fiu alături. Nu renunț niciodată la ei, nu-i abandonez niciodată. Îi aștept până peste marginile așteptării, îi sper până peste marginile speranței, și-i iert la infinit și-i iubesc mereu. Statornic și dârz. Dar, dacă  știu că nu mă iubesc. că nu mă vor, plec din viețile lor pentru totdeauna. Renunț. Chiar dacă doare mai mult decât pot îndura, chiar dacă mă doare pustiitor, chiar dacă fără ei lumea devine, din nou, fără sens...
Cu ce cuvinte să explic, mai clare și mai lămurite decât lumina din ochii mei când privesc un om în ochi și mă dezgolesc de orice și am curajul să arăt cât de vulnerabilă sunt, de fapt?
Oare e curaj sau doar nesăbuință din partea ta? revine malițios îngerul meu negru, de pe umărul stâng.  Încă nu mi-e foarte clar și nu mi-e ușor să decid de ce parte e adevărul... Deși oamenii mi-au tot arătat că balanța înclină simțitor spre e a doua variantă... Dac-ar fi să mă iau după ultimele... gafe pe care le-ai făcut... chicotește el, draconic, vârându-mi, până la plăsele, cuțitul lucidității în inima-mi sângerândă... Of, afuristule, chiar trebuia să-mi aduci aminte din nou? De parc-ai putea vreo clipă să uiți! îmi șuieră șerpește în ureche și-o șterge, ca să nu-i tăbăcesc și acum pielea cu palmele indignării mele... metaforice...
Da... adevărul e adevăr și nu-l pot ignora și nici nu l-am putut ignora nicio secundă lucidă dureros.  țin doar pentru mine... și Dumnezeu...
M-am tot explicat și m-am vrut înțeleasă, căci am o imensă nevoie să fiu înțeleasă corect. Și prețuită.  În ciuda tuturor imperfecțiunilor mele și-a sincerității ăsteia greu acceptabile de sufletele croite după un alt tipar... Poate, uneori, prea strâmt pentru mine... în care n-am niciodată loc... nici măcar un locșor...
Paradoxal, de ce m-am explicat mai mult, mai mult m-am complicat, cred, căci oamenilor nu le place să înțeleagă, nu le place să creadă în astfel de existențe fără fardul obligatoriu.

Mă străduiesc silnic, de când mă știu, să înțeleg de ce reacționează oamenii cumva sau în alt fel. Ca să-mi dau motive să-i tolerez când nu sunt de acord cu ei, să nu-i condamn așa lesne, căci e simplu să condamni, să judeci, să nu găsești scuze. Așa mi-e ușor să-i iubesc sau, măcar, când nu pot - și nu pot mereu, recunosc cu rușine - să nu-i resping prea categoric. Fug doar de proști, dar fug benign, fără să-i urăsc, ca o măsură de precauție pentru plictiseală, căci nimic nu e mai grav decât să te plictisești de oameni.
Doamne, cât de plictisitoare voi fi fiind pentru mulți oameni, de fug așa de mulți de mine!... Cine-știe, poate că ăsta e răspunsul... Era ușor, cred, dar nu l-am găsit... Ca-n proverbul ăla... că nu vezi pădurea din cauza... copacilor... propriilor copaci: ai mândriei, ai egoismului, ai egocentrismului, ai autosuficienței... și câți or mai fi fiind, că oi avea destui...