Așa fac de mult: când îmi place un lucru, un om, un cântec, mă atașez de el și nu-l mai pot părăsi. Asta mi s-a întâmplat și cu piesa asta, o ascult repetitiv de azi dimineață. Nu am descoperit-o acum, o știam demult, dar azi am simțit că se pliază cel mai bine pe realitățile mele sufletești. Poate nu în totalitate, dar în mare parte. Ca și cum mi-aș privi imaginea în oglindă. Dureroasă, și de data aceasta, cam ca de obicei în vremea din urmă, de când mintea mi-e ca un roi de albine care nu se opresc niciodată din lucru...
Sunt femeie. Și, din cine-știe ce ridicole și încă neînțelese, în totalitate, rațiuni, nu știu să-mi dăruiesc drămuit inima și să mă port cu măsură cu cei pe care, iarăși din cine-știe ce bizare motive, i-am îndrăgit fără măsură. Dar cum să poți iubi ”cu măsură” când verbul a iubi se conjugă în inima mea la prezent? Și suport consecințele deseori, căci oamenii primesc darurile ca și cum li s-ar cuveni.
Suntem, mai toate femeile, la dispoziția bărbaților încă din raiul protopărinților. Suntem, prin fatalitatea împărtășirii aceluiași sex, dotate ”din fabricație” cu menirea de a suporta, mai mult sau mai puțin, ipostaza de Penelopă. Din mitologie și din toate istoriile Evului Mediu am aflat că ei, cavalerii, porneau în tot felul de escapade, în tot felul de călătorii, cu treburi, iar ele, domnițele, rămâneau acasă și-i așteptau răbdătoare: Eva așteptându-l pe Adam, Penelopa țesându-și pânza cu ochii după Ulise, Rapunzel sechestrată în turn, Cenușăreasa în cenușă, cu nostalgia pantofului de cleștar pierdut pe treptele palatului într-o seară în care a văzut ce înseamnă minunea, bunicile noastre pe bunicii plecați la războaie, mamele pe tații plecați la serviciu și tot așa... Suntem crescute în această tradiție nedreaptă a așteptării, ca să devenim un trofeu de care ei au nevoie doar în povești. În viața reală au așa de puțin, de fapt... sau n-au deloc, căci, părtinitoare sau nu, mi-o asum și-o spun: își sunt suficienți lor înșiși, pot trăi foarte bine și fără noi...
Suntem la dispoziția unor bărbați meniți aprioric să aibă totul și să dea cu măsură, doar cât e posibil pentru confortul lor... afectiv. Unor bărbați grăbiți, mult prea grăbiți, ocupați, importanți. De cele mai multe ori, ocupați cu lucruri indispensabile și mai importante decât noi. Și noi trebuie să fim puse pe lista de așteptare, în coadă, pentru că nu suntem o prioritate. Și să-ndurăm, pentru că am ales, fiecare din noi, câte-un astfel de bărbat: mult prea grăbit, prea ocupat, prea important... Și să acceptăm, căci suntem responsabile de acțiunile noastre și ne asumăm alegerile, oricare-ar fi ele.
Suntem, mai toate femeile, la dispoziția bărbaților încă din raiul protopărinților. Suntem, prin fatalitatea împărtășirii aceluiași sex, dotate ”din fabricație” cu menirea de a suporta, mai mult sau mai puțin, ipostaza de Penelopă. Din mitologie și din toate istoriile Evului Mediu am aflat că ei, cavalerii, porneau în tot felul de escapade, în tot felul de călătorii, cu treburi, iar ele, domnițele, rămâneau acasă și-i așteptau răbdătoare: Eva așteptându-l pe Adam, Penelopa țesându-și pânza cu ochii după Ulise, Rapunzel sechestrată în turn, Cenușăreasa în cenușă, cu nostalgia pantofului de cleștar pierdut pe treptele palatului într-o seară în care a văzut ce înseamnă minunea, bunicile noastre pe bunicii plecați la războaie, mamele pe tații plecați la serviciu și tot așa... Suntem crescute în această tradiție nedreaptă a așteptării, ca să devenim un trofeu de care ei au nevoie doar în povești. În viața reală au așa de puțin, de fapt... sau n-au deloc, căci, părtinitoare sau nu, mi-o asum și-o spun: își sunt suficienți lor înșiși, pot trăi foarte bine și fără noi...
Suntem la dispoziția unor bărbați meniți aprioric să aibă totul și să dea cu măsură, doar cât e posibil pentru confortul lor... afectiv. Unor bărbați grăbiți, mult prea grăbiți, ocupați, importanți. De cele mai multe ori, ocupați cu lucruri indispensabile și mai importante decât noi. Și noi trebuie să fim puse pe lista de așteptare, în coadă, pentru că nu suntem o prioritate. Și să-ndurăm, pentru că am ales, fiecare din noi, câte-un astfel de bărbat: mult prea grăbit, prea ocupat, prea important... Și să acceptăm, căci suntem responsabile de acțiunile noastre și ne asumăm alegerile, oricare-ar fi ele.
Nu-i putem obliga să ne iubească mai mult, să ne ofere mai mult din inima lor decât folosindu-ne de tertipuri ieftine, cărora, unele dintre noi, din disperare de cauză și din slăbiciune, se dedau.
Unele. Și nu trebuie judecate, căci luptă, cu mijloacele lor, să câștige. Să-i câștige, căci miza e, de fapt, tot inima lor. Sau, mă rog, la unele punga... dar, despre ele, nu vorbim acum... nu ne interesează. De fapt, ca să spun drept, mă cam jignește o asemenea abordare, căci sensibilitatea-mi exacerbată nu cred c-o tolerează. Mereu am zis că femeile-s mai sensibile, așa că, în ochii mei, sunt incompatibile cu interesul sau cu alte păcate... măcar așa, ca idee...
Deși, într-o paranteză fiind spus, zice ”amicul” meu negru de pe umărul stâng, ar fi cazul să nu mai bați câmpii cu asemenea tâmpenii și să ”fii realistă, măi păpușă!”, căci ai văzut unele ca ele în acțiune. Așa e, îi spun ticălosului înger rezonabil, cu zâmbet sardonic, am cam văzut... văd mereu...
Una dintre ele i-a scris cu mâna ei acțiunea de divorț soțului meu, sperând că, în urma divorțului, totul se împarte... A pierdut, nu prea avea ce împărți - ce ironie, nu? Nici pe el nu l-am împărțit, i l-am cedat în urma a 13 minute de privit cu atenție în ochi și ascultat elucubrații... (Deși, mereu am zis, nimeni nu deține, de fapt, pe nimeni, oricât s-ar autoiluziona vremelnic. Inima ne-o dăm cui se nimerește, după cine-știe-ce reguli misterioase și inaccesibile, pe care nu le cunosc și nici nu sper că le voi desluși vreodată.) Cert e că s-a ales cu el și l-a ținut... vreo două luni, până s-a dumirit că punga era cam goală și că domnul... era indezirabil, pentru că sforăia, cheltuia și, în intimitatea alcovului, probabil și minciunile gogonate ieșeau la iveală, cam ca ridurile în spatele oricărui tip de fard, oricât de meșteșugit ar fi el aplicat.... Dar, mă rog, astea-s povești vechi, nici nu știu de ce mi le mai aduc aminte... ”Poate pentru că încă sunt dureros de reale...” îmi șoptește vocea insinuantă cuibărită pe umărul stâng... Or fi, dar au fost doar tertipuri ieftine, care, așa cum scrie în titlurile romanelor vechi, se dovedesc, până la urmă, că nu duc prea departe, așa că fă bine și pleacă la plimbare, amice, n-am chef de tine în seara asta, îi spun și-l concediez fără drept de apel.
Mă rog, eficiente sau nu, jalnice sau doar impuse de realitățile deloc blânde, eu nu le știu, n-am fost în stare să le folosesc niciodată, deși nu-s nici pe departe vreo neprihănită sau vreo sfântă. Doar că nu sunt în stare să le folosesc, îmi lipsește talentul sau inteligența, nici acum nu știu foarte sigur - probabil că amândouă - și nu le-am fost tributară niciodată. Și e o mărturisire care mă vulnerabilizează și cu care nu-mi fac niciun titlu de glorie, dimpotrivă! N-am avut niciodată ipocrizii, din păcate pentru succesul meu la public... Și tot din păcate, conștientizez că sunt prea bătrână ca să mă mai schimb... Și prea complicată ca să mă accept așa cum sunt, fără regret și ciudă pe mine însămi... Blestemată meteahnă, am recunoscut-o mereu, de a fi într-o perpetuă contradicție cu tine însăți. Care te lasă fără pic de demnitate, care-ți îndoaie periculos șira spinării spre pământul care te va primi, oricum, cândva, dar care parcă te suportă silnic, dezgustat uneori. Ei, ei, ei! Gata cu lamentațiile!
Deși, într-o paranteză fiind spus, zice ”amicul” meu negru de pe umărul stâng, ar fi cazul să nu mai bați câmpii cu asemenea tâmpenii și să ”fii realistă, măi păpușă!”, căci ai văzut unele ca ele în acțiune. Așa e, îi spun ticălosului înger rezonabil, cu zâmbet sardonic, am cam văzut... văd mereu...
Una dintre ele i-a scris cu mâna ei acțiunea de divorț soțului meu, sperând că, în urma divorțului, totul se împarte... A pierdut, nu prea avea ce împărți - ce ironie, nu? Nici pe el nu l-am împărțit, i l-am cedat în urma a 13 minute de privit cu atenție în ochi și ascultat elucubrații... (Deși, mereu am zis, nimeni nu deține, de fapt, pe nimeni, oricât s-ar autoiluziona vremelnic. Inima ne-o dăm cui se nimerește, după cine-știe-ce reguli misterioase și inaccesibile, pe care nu le cunosc și nici nu sper că le voi desluși vreodată.) Cert e că s-a ales cu el și l-a ținut... vreo două luni, până s-a dumirit că punga era cam goală și că domnul... era indezirabil, pentru că sforăia, cheltuia și, în intimitatea alcovului, probabil și minciunile gogonate ieșeau la iveală, cam ca ridurile în spatele oricărui tip de fard, oricât de meșteșugit ar fi el aplicat.... Dar, mă rog, astea-s povești vechi, nici nu știu de ce mi le mai aduc aminte... ”Poate pentru că încă sunt dureros de reale...” îmi șoptește vocea insinuantă cuibărită pe umărul stâng... Or fi, dar au fost doar tertipuri ieftine, care, așa cum scrie în titlurile romanelor vechi, se dovedesc, până la urmă, că nu duc prea departe, așa că fă bine și pleacă la plimbare, amice, n-am chef de tine în seara asta, îi spun și-l concediez fără drept de apel.
Mă rog, eficiente sau nu, jalnice sau doar impuse de realitățile deloc blânde, eu nu le știu, n-am fost în stare să le folosesc niciodată, deși nu-s nici pe departe vreo neprihănită sau vreo sfântă. Doar că nu sunt în stare să le folosesc, îmi lipsește talentul sau inteligența, nici acum nu știu foarte sigur - probabil că amândouă - și nu le-am fost tributară niciodată. Și e o mărturisire care mă vulnerabilizează și cu care nu-mi fac niciun titlu de glorie, dimpotrivă! N-am avut niciodată ipocrizii, din păcate pentru succesul meu la public... Și tot din păcate, conștientizez că sunt prea bătrână ca să mă mai schimb... Și prea complicată ca să mă accept așa cum sunt, fără regret și ciudă pe mine însămi... Blestemată meteahnă, am recunoscut-o mereu, de a fi într-o perpetuă contradicție cu tine însăți. Care te lasă fără pic de demnitate, care-ți îndoaie periculos șira spinării spre pământul care te va primi, oricum, cândva, dar care parcă te suportă silnic, dezgustat uneori. Ei, ei, ei! Gata cu lamentațiile!
Asta e realitatea zilei de azi. Astea-s gândurile înlăcrimate de azi noapte și cele amare ale zilei de azi- toată, în ciuda a tot ce-am făcut - și-am făcut destule și epuizante!
Tristețile care păreau că țin doar de trecut revin. Și revin acum cu un gust de fiere, în urma constatării efectelor unor erori de judecată, de acțiune, de drum drept. Și sunt mult mai amare decât înainte, când te știai inocentă și victimă. Azi nu mai dreptul să te socotești victimă pentru nimic, azi suporți consecințele propriilor alegeri de om mare, în totală cunoștință de cauză, deci fără nicio scuză.
Prietena mea e la Roma. Îi duc lipsa, îmi scrie și-mi spune, pentru că e departe, pentru că știe că mi-e cam... al naibii de greu, să am grijă de mine. Îi spun că nu prea am de ales și-n glumă o întreb ce zice papa: merg direct în iad sau îmi mai dă, ca un premiu de consolare, purgatoriul, așa, ca o ultimă șansă... Îmi răspunde, probabil amuzată, că nu s-a gândit... Eu m-am gândit.
E prietena mea și-mi știe sufletul. Și știe că trebuie să am grijă de el, dar... o ști, oare, că l-am pierdut definitiv?
Așadar, melodia Holografilor pe replay: ”De câte ori în viață să mai mor, de câte ori?... ”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu