Mi-am luat lângă mine un remediu sigur împotriva nefericirii: Război și pace. Mă reîntâlnesc cu Prințul Andrei, cu luciditatea lui orgolioasă și cu sufletul lui ars de viață. Am alături o cană de theraflu, remediu pentru febra cu care mă lupt de două zile, poate mai târziu, de-oi birui-o, oi asculta și-un fragment din Cavalleria rusticana cu vocea lui Kaufmann ca dintr-o altă lume, mai bună, dumnezeiască...
Poate muzica minunată, razele soarelui prin ferestre să mai îmblânzească puțin din ce s-a adunat... spinii din inimă adunați în ultimele zile care nu-mi dau pace și nu mă lasă să dorm și nici să respir, căci nu doar răceala nu mă lasă să respir, asta-i sigur.
N-am chef de siropuri, am doar nevoie de certitudinea că exist în gândurile unui om, singura certitudine pe care n-o am, ba dimpotrivă!, o am pe cealaltă, neagră, că toate corăbiile speranțelor mele s-au înecat. Și mi-e atât de necesară alinarea muzicii sau a cărților acum, când viața mi-a dovedit că nu știu nimic nici despre mine, nici despre ea, nici despre ziua de mâine! 

Există perspective dureroase, atât pentru ziua de azi, cât și pentru cele ce vor urma, mă tem de ele ca de niște răni. Răni ce știu că se vor vindeca greu, că vor provoca suferință și îmi vor răpi chiar și zâmbetul de circumstanță, cu care fac față lumii.
Nu știu acum cum o să mai fac față, Doamne, chiar nu știu... Și mă tem.

Prințul meu, în fața perspectivei morții iminente, se teme. După ce se trezește și realizează că e încă viu, în chinuri cumplite, nu înțelege de ce ne agățăm așa de tare de viața asta care ne scapă mereu din mâini. Și realizează că ”a fost ceva în viaţa asta ce n-am putut eu înţelege şi nici nu înţeleg." Nici eu, prințe Andrei. Nu înțeleg ce trebuia să fac să fie bine. Nu înțeleg ce trebuia să fac și cum să mă port ca să fie altfel viața asta, să fie cum trebuie... Nu înțeleg ce greșesc mereu, nu înțeleg de ce, nu înțeleg cum să fac să schimb ceva... nimic nu mai înțeleg azi, de la o vreme...
Poate de-asta mi-a plăcut așa de mult personajul ăsta atât de viu, atât de frumos, atât de orgolios și de umil om, până la urmă: că se chinuie să înțeleagă. Că nu poate trăi așa, pur și simplu, fără să-și pună întrebări, fără să încerce să înțeleagă... Să găsească tuturor lucrurilor un rost, chiar și celor absurde... Că nu poate altfel, nu poate să treacă prin viață fără să se atașeze cu patimă de ea... Că seamănă așa de mult, uneori, cu mine...