Toată ziua m-am gândit că azi ar fi fost ziua ei, a celei mai minunate și mai complete femei pe care-am cunoscut-o, mătușa mea, sora tatălui meu, cea mai dragă Ană din lume. 

Sunt 8 ani de când nu mai e ziua ei decât în sufletul celor care-am iubit-o și care ne mai amintim de ea. 

N-am putut să scriu un rând toată ziua de azi. Am călcat un maldăr de haine, i-am ascultat pe Angela și pe Kaufmann, mi-am strâns în brațe nepoțelul, pe Andrei, care azi mi-a arătat mândru noua lui tunsoare și mi-am amintit cum mirosea în casa la tanti... Cum era, cum vorbea, cum zâmbea, cum râdea, cum mă încuraja, cum gătea ca nimeni altcineva, cum ne strângea pe toți în jurul ei, cum era de minunată! Așa de minunată, cum eu n-o să fiu niciodată, căci sunt încă mult prea copilă, prea nesigură, prea timidă, prea neîncrezătoare în propriile forțe... 

N-am putut face azi nimic, nimic... Au venit ai mei,  mama și verii, într-o scurtă vizită, am strâns-o-n brațe pe mama, care mi-a sărutat și mâinile, de drag și de grija mea, căci n-o să mă vadă o săptămână întreagă, mi-am făcut o parte din bagaje, mi-am spălat părul... dar tot  n-am reușit să fac pace în suflet, să fiu liniștită, așa cum aș vrea. 

11 iulie e ziua ei și mi-e dor și azi la fel de intens, și nici azi nu-mi vine să cred că tata și tanti Anișoara nu mai sunt... Oamenii buni lasă în urma lor un gol de neumplut vreodată, pe care-l simți la fel, indiferent de trecerea timpului. E o constatare seacă și cu valoare de adevăr absolut, dar care nu-mi face nicio plăcere. 

Îmi vine în minte un gând tăios ca o lamă de brici: de mine cui o să-i fie gol în suflet când m-oi duce și eu să-i întâlnesc, dincolo, pe-ai mei, cei plecați prea fără întoarcere și prea devreme?... Sau poate nici nu merit?...

Mă gândeam, când a plecat tata, că viața n-are niciun sens, pentru că nu am putut ani întregi să găsesc explicații acestei nenorociri... nici să mă împac cu ea, vreodată... Nu simțeam decât nedreptatea cruntă, amară, nu mă gândeam decât că tata n-a apucat să primească de la viață nicio mângîiere, nicio compensație pentru câte o fi îndurat, sărmanul, pentru câte sarcificii a făcut... Nu i s-a dat timp să mă vadă terminând strălucit facultatea, bucurându-mă de realizările deosebite pe care le-am avut, de faptul că am luat prima examenele dintre toate colegele mele, apoi, când am îmbrăcat rochia aia de mireasă, cât de mândru ar fi fost de fata lui... Tot felul de alte asemenea banalități mi-ar fi plăcut să trăiască și să le vadă, să se bucure pentru mine, că atât de mult m-a iubit... Era acolo tanti Anișoara și ea înțelegea ce simt, mă mângâia cum știa și cum putea, dar eu nu mă puteam obișnui, nu puteam înțelege... 

Ani de zile n-am înțeles, ani de zile am fost tare necăjită pe Dumnezeu... Ca și cum mi-ar fi datorat ceva, vreo explicație! Copil prost ce eram!... 

Cred că abia acum încep să înțeleg. Faptul că eu, azi, sunt aici, în fața unui ecran și îmi amintesc de ei ca și cum rănile plecării lor prea devreme ar fi intacte, proaspete, vii, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri, e urma pe care-au lăsat-o viețile lor în lume, e o parte din sensul pe care l-au avut existențele lor, cu de toate, câte or fi fost... E o parte din răspuns, din acel răspuns pe care încă nici inimii mele înseși nu i-l traduc prea bine, darmite în cuvinte...  Dar simt că e răspunsul corect! 

Doamne, iartă-mi neputința de-a înțelege atâția ani proști, ai minții mele proaste și neputincioase, că moartea nu e definitivă, cum am crezut eu, când, deși nu recunoșteam, credeam că după moarte nu mai e nimic, că sfârșitul e acolo când învelișul ăsta de carne trebuie părăsit de sufletele noastre! Și iartă-mă că n-am putut să accept că Tu le faci pe toate cum trebuie, cu rost, chiar dacă nu înțelegem noi rostul- din prea multă durere, teamă și alte soiuri de încercări prin care trebuie să trecem. 

Sunt om slab, cu limite ale înțelegerii, cu neputințe și greșesc mereu... Fără Tine nu sunt nimic sau tot ce am eu trufia să cred că sunt... e degeaba...